„Iubește tranșea, urăște salonul” C.Z.C.

Universul, prima „carte” a lui Dumnezeu

Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. [..]. Experienţa lor religioasă nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

Mircea Eliade, în Sacrul și Profanul.

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil

Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război

Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

E frumos ce e frumos, NU ceea ce place.

Etica în estetică

Este oare adevărat că Apusul a încetat să fie ceea ce, spiritualicește, era? Așa, din afară, cum poate fi înțeles din perspectiva noastră Apusul, el te izbește, sau mai degrabă te izbea, printr-o trăsătură hotărâtoare, poate: prin cultul, prin înțelesul, prin gravitatea pe care-o dă amănuntului. În Occident nu găsești sensul; găsești sensuri. Nu întregurile sunt altele, ci componentele. [..]

Aproape oricine a văzut și resimțit armonia unei catedrale celebre. Este această armonie una de proporții linii și ornamente? Dacă n-ar fi decât atât, timpul nostru, atât de bun meșteșugar , tehnicește, ar vedea înălțându-se numeroase și admirabile catedrale. Dar nici o catedrală nu se înalță astăzi, căci nu înțelesul întregului lipsește, ci acela al părții. Izbitor, într-o catedrală, e mai puțin întregul în valoarea lui generalizatoare, cât amănuntul în virtutea sa de-a specifica. Te copleșește, când o contempli, faptul că fiecare piatră a catedralei e gândită, și gândită pentru ea însăși; faptul că e plină de sens, plină de anecdotă. Izolabilă, și totuși nu izolată.

Ce surprinzători ne par nouă sfinții aceia cât se poate de expresivi, așezați totuși atât de sus, pe coloanele catedralelor, încât nimeni nu le poate vedea expresia! Iar într-o zi coloana se prăbușește, și în clipa aceea vezi că până și blocul de piatră din vârful ei era gândit. Te întrebi, atunci: ce generozitate comanda sacrificiul artistului de a crea fără să arate? Ce credință?

Constantin Noica, în Eseuri de Duminică.

Adevărata revoluție repune la punct nu mașinăria Statului, ci viața segretă a fiecărui suflet - Léon Degrelle

Marea dramă a păcatului

Marea dramă a păcatului, cea care provoacă multă suferință, este faptul că din cauza sa de acum înăinte ne vom dărui mai puțin, sau ne vom dărui rău, putând să oferim doar rămășițele ruinate de noroiul indelebil. Acum, a iubi înseamnă a te dărui, și a te dărui înseamnă a te dărui tot. Pedeapsa de vinovăție este durerea de a fi călcat în picioare propria iubire și de a fi redus posibilitățile de a iubi-bine.

Ai vrea atunci să-ți lacerezi propriului corp, mâinile, ochii, forțele care vibrează în orele de slăbiciune, de abjecție. Prea târziu: s-a iubit-rău. Ai vrea să plângi toate lacrimile. Dar, în ciuda tuturor încercărilor, nu vei mai putea recupera ceea ce a fost irosit. Ziua căderii, în ciuda pocăinței și iertării, va rămâne gaura neagră în care bunuri inefabile se vor scfunda pentru totdeauna.

Vei mai putea iubi, apoi, cu atâta ardoare precum vei dori, dar nu se va mai recrea niciodată puritatea pierdută, nici partea cea mai frumoasă a iubirii care a fost atunci distrusă. Această iubire ar fi putut crește mai mult.

Ceea ce se va încerca din nou să se ofere în ceasul în care va apărea Iubirea adevărată va purta, orice s-ar face, teribilul semn. Din acest motiv, a fi profanat dăruirea de sine provoacă suferință până la sfârșitul vieții în inima care are sete de Absolut.

Atunci când s-a cunoscut această durere al ireparabilului, s-ar vrea depășirea posibilităților propriei inimi, astfel încât vreo stea de iubire, ruptă celor mai elevate înălțimi, să reușească să compenseze ceea ce căzu în paludă și în umbră.

Tradus din Militia, de Léon Degrelle

Diavolul este politic corect

Diavolul este corect. Joacă întodeauna după reguli. E adevărat că își face regulile singur. Și știi care este greșeala voastră? Greșeala voastră este că vă place să trăiți după reguli. Întreaga voastră viața nu este decât reguli, reguli, reguli! Deși, la drept vorbind, orice reguli, oricât de aspre și categorice ar fi, alcătuiesc până la urmă un joc. Un joc trist sau vesel, depinde cine-l joacă. Iar Diavolul este un jucător! Și, ca orice jucător, atunci când nu trișează, știe să folosească regulile adversarului în favoarea sa.

Savatie Baștovoi, în Diavolul este politic corect

Spiritul lumii, nu!

Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va vroì să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
(Iacov 4,4)

«Gente infedele! Non sapete che l’amore per il mondo è nemico di Dio?

Chi dunque vuole essere amico del mondo si rende nemico di Dio».

(Giacomo 4,4)

A fi eroici într-un cotidian banal

În aceste vremuri în care lipsește un adevărat război care să necesite a lupta pe câmp, viața se dăruiește zi de zi, stând fermi și loiali la propriul loc de luptă. De fapt, tocmai pentru că este liberă, alegerea de a fi eroici într-un cotidian banal ar valora chiar și mai mult. Faptul că nu se merge târâș cu fața prin noroi, și nu se stă într-o tranșee înghețată nu înseamnă că nu există o viață de dăruit, sau o luptă bună de condus.

Sposala e muori per lei, de Costanza Miriano

Viața nu suportă scurtături

Jargonul monoton și prescurtat, iubit de tineri, este o emblemă al acestor timpuri: scurtarea vieții. Dar viața nu suportă scurtături, ea are nevoie de toată gândirea unei ființe, de memoria sa, de amintirile sale.  Evaporându-le, ea nu oferă nimic în schimb.

Jacques Chardonne - L’Amour c’est beaucoup plus que l’amour.

via Zentropa

Cine nu are neam nu are nici Dumnezeu

Și cine nu are neam, nu are nici Dumnezeu! Să fiți siguri că toți dintre acei care încetează să-și înțeleagă propriul neam și își pierd propriile legături cu el, pierd imediat, în aceași măsură, și credința strămoșilor și devin ori atei, ori indiferenți.

Fedor Dostoevskij - Demonii

Vremuri noi, aceași tranșee

Tradiția nu este trecutul.

Tradiția nu are de a face cu trecutul

nici mai mult nici mai puțin decât are de a face

cu prezentul sau cu viitorul. Se situează dincolo de timp.

Nu se referă la ceea ce este antic,

la ceea ce este în spatele nostru:

ci la ceea ce este permanent, la ceea ce se află ”înlăuntrul nostru”.

Nu este opusul invovației,

ci cadrul în care trebuiesc să se desfășoare

inovațiile pentru a fi simnificative și durabile”

Alain de Benoist 

Să te păstrezi în tine însuţi şi nu să te împrăştii împrejur

Struţul aleargă mai iute decît cel mai iute cal, dar şi el îşi ascunde totuşi capul greu în lutul greu: la fel şi omul, care încă nu poate să zboare.Grele-i sunt lui pămîntul şi viaţa: e tocmai ce vrea spiritul împovărării! Dar cine vrea să-ajungă uşor şi să devină pasăre, acela trebuie să se iubească pe sine însuşi; iată ce vă-nvăţ. Fireşte, nu cu-o dragoste de om bolnav şi ofticos: căci la aceştia pute chiar și dragostea de sine! A te iubi pe tine însuţi — aceasta este-nvăţătura mea — cu dragoste puternică şi sănătoasă:încît să te păstrezi în tine însuţi şi nu să te împrăştii împrejur. Această-mprăştiere împrejur îşi zice „dragoste de-aproapele": cu-acest cuvînt am fost minţiţi şi păcăliţi pînă acuma cel mai bine şi mai ales de către cei pe care-o-ntreagă lume nu poate să-i sufere. Într-adevăr, a învăţa să te iubeşti pe tine însuţi nu-i o poruncă pentru azi sau mîine. Ci maicurînd e arta cea mai fină şi mai vicleană dintre toate artele, artă supremă care cere răbdarea cea mai prelungită.

Cei mulţumiţi de totul şi de toate, cei care vor să guste din toate, nu dovedesc un gust prea bun! Eu cinstesc doar limba şi stomacul care ştiu alege şi respinge, care au învăţat să spună „Eu" şi „Da" şi „Nu".Să mesteci şi să mistui tot — acesta e un fel de-a fi porcin! Să zbieri întruna doar DA — aceasta-nvaţă toţi măgarii, şi cei asemenea cu ei în duh! 

Fragmente din Așa grăit-a Zarathustra - Friedrich Nietzsche

Migrația a existat mereu, dar..

[..] Numai vieţuitoarele para-umane părăsesc o regiune atunci când nu-şi mai găsesc hrana acolo. Omul, în schimb, sfinţeşte locul! 

Gheorghiță Geană

Ești mișcat doar de acea femeie temeinică și bine fondată

Deoarece ești mișcat doar de acea femeie care este temeinică și bine fondată, care este de rasă pură, al cărei limbaj,  al cărei religie, al cărei obiceiuri nu au fost corupte, aceea care nu provine dintr-o încrucișare de popoare în care totul s-a amestecat și care este ca un ghețar mutat în mlaștină. Cât era de frumoasă acea logodnică  așa de gelos cultivată în arome, în grădini și în ale sale obiceiuri!

Antoine de Saint-Exupery, în Cittadella

"Eu am nevoie de locuitori, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri"

"Pentru cei care au emigrat în lumea cealaltă, acest sat era ca o harpă, și zidurile, și pomii, fântânele și casele aveau simnificatul lor. Fiecare arbore avea povestea sa, fiecare casă obiceiurile sale și fiecare perete era diferit datorită segretelor sale. Când te plimbai era ca și cum compuneai o piesă muzicală, obținând sunetul dorit din fiecare pas al tău. Dar barbarul poposit în satul tău nu știe să-l facă să vibreze. El se plictisește, și, în imposibilitatea de a înțelege, îți dărâmă pereții și distruge obiectele tale. Ca răzbunare împotriva instrumentului  de care nu știe să se servească, îi dă foc, ceea ce îl răsplătește  măcar cu un pic de lumină. După care se descurajează și cască-gura. Deoarece este necesar să cunoști ceea ce arzi ca flacăra să fie frumoasă. La fel ca flacăra lumânării aprinsă în fața dumnezeului tău. Dar flacăra însăși a casei tale nu va spune nimic barbarului pentru că nu este flacăra unui sacrificiu
De asta imaginea unei generații care poposește ca un intrus în învelișul alteia mă bântuia. Și mi se păreau esențiale acele ritualuri care în imperiul meu obligau omul să transmită sau să primească propria moștenire. Eu am nevoie de locuitori în imperiul meu, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri”.

Antoine de Saint-Exupéry, în Cittadella.

O societate atârnată de fustele acestor femei

 de pe Zentropa

În loc să reduceți bărbatul
în sclavia sordidelor
nevoi sentimentale,
împingeți-vă fii și
bărbații să se întreacă pe
sine. Voi i-ați făcut.
Voi puteți tot asupra lor.
Umanității datorați
niște eroi. Dați-i.

Valentine de Saint-Point