Articol preluat de
Schimbarea.info,
Frontpress,
Blog ND, și rostit la
Accademia di Romania pe 21/VII/2012
În urma căderii blocului comunist diaspora românească din peninsula italiană a înregistrat o creștere exponențială ajungând să reprezinte astăzi 1,6% din populația Italiei, devenind astfel prima comunitate de străini ca număr, cu peste 120 de asociații înscrise oficial. Tocmai începând din această perioadă asociaționismul românesc a cunoscut o transformare radicală sub aspectul țesutul social al membrilor săi dar, lucru mai important, și al valorilor inspiratoare de la baza statuturilor.
Imediat după cel de al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor 80 comunitatea românească era alcătuită în marea sa parte de legionari în exil și de alți disidenți politici fugiți de regimul comunist din România. Aceștia au maturat în străinătate o solidarietate strânsă între ei cu scopul, pe lângă cel de a se sprijini reciproc, de a divulga în Italia, pe cât posibil, cărțile cu doctrina și însemnările legionare, care în patrie erau cenzurate sau, mai rău, distruse, dar și pentru a face cunoscute atrocitățile de care au fost martori sub regimul comunist.
Legionarii precum Nicolae Bujin la Roma, și Constantin Papanace în nordul Italiei au reprezentat două figuri importante în acest sens contribuind la difuziunea și traducerea cărților legionare în Italia și totodată legând raporturi strânse cu exponenții ai Movimento Sociale Italiano (MSI), mișcare în care Cărticica șefului de cuib devenise, și continuă să fie și astăzi pentru actualele mișcări identitare, un text fondamental pentru formarea și organizarea propriilor militanți.
Nicolae Bujin, în mod deosebit, e cunoscut în capitala italiană pentru parteciparea sa la diferite conferințe pe tema Gărzii de fier dar și datorită excursiilor, în stil legionar, organizate prin Appennini împreună cu diferite comunități naționaliste din Roma.
În acest context nu trebuie să surprindă, așadar, că în bibliotecile italiene din principalele orașe universitare precum Roma, Padova, Milano, Torino sau Veneția se pot găsi cu ușurință operele din perioada interbelică a marilor autori legionari, chiar și în limba română, care în România cu greu sunt accesibile publicului larg, de la Nae Ionescu la Vasile Marin, de la Ernest Bernea la Petre Țuțea sau Trăian Brăileanu.
Un episod curios care merită menționat este recentul scandal din mediul academic transalpin când s-a descoperit cu surprindere că filozoful legionar Constantin Noica fusese plagiat de către un filozof italian, Umberto Galimberti.
Influențele diasporei românești, constituită din exiliați politici, s-au extins cu precădere în mediul tradiționalist-identitar unde cuvinte precum "Cuib" sau sintagme gen ”economie legionară”, au intrat în lexicul italianilor naționaliști pentru a exprima concepte specifice neidentificabile altfel.
Începând din anul 2000, caracteristicele diasporei au ajuns să se schimbe iar fluxul migraționist a început să fie alcătuit, de această dată, din refugiați economici, majoritatea muncitori, toți crescuți și educați sub regimul comunist și în pseudodemocrația care a urmat după revoluția din 89.
Fie că e vorba de democrația socialistă sau de cea capitalistă scara valorială a Revoluției franceze din care acestea se trag și-au impus influența asupra noilor generații de români demostrând o clară ruptură de mentalitate și de valori cu generațiile interbelice crescute la umbra idelurilor precum Dumnezeu, Neam și Țară.
Asociaționismul românesc din al 3lea mileniu e unul care s-a lepădat de naționalism alunecând spre stânga italiană apostol al imigrației, fără Dumnezeu și fără identitate obișnuită să vadă străinul ca o valoare a priori in numele multiculturalismului.
Dacă înăinte de 89 românii refugiați în Italia își trăiau românitatea prin toată ființa lor, apelând înăinte de toate la o ținută interioară (sintetizabilă în Sentimentul românesc al ființei de Noica) și la tot ceea ce este valoare in modul românesc de raportare la existență păstrând legătura cu elementele existențiale ale culturii și civilizației românești prin modul de a fi, fără a pretinde de a avea alt status pe solul italian decât cel de oaspete, neo-asociaționismul de după Revoluție a adoptat cu totul alt stil.
Paradoxal, deși provin dintr-o țară care a fost subjugată 40 de ani sub dictatura comunistă, noile asociații românești de astăzi, s-au orientrat spre ambientele politice și culturale ale stângii cosmopolite și relativiste lipsite de idea de neam și susținătoarea metișului. Noul stil al acestora constă esențialmente în organizarea regulată de spectacole care se refac la portul tradițional și la cântecele populare românești precum si la vânzarea de produse artizanale, dând apă la moară iubitorilor diversității fără conținut, al multiculturalismului, perpetuând în manieră moartă tradiția și modul de a fi român. Gustave Thibon, în opera sa Retour ou réel e de părere că între cel care nimicește intenționat tradiția și fariseul care o mimează nu există nicio diferență: aici se îmbalsamează iar acolo se abandonează la crematoriu, dar, în ambele cazuri e asupra unui cadavru ce se lucrează.
Costumele și cântecele tradiționale românești au ajuns în acest fel un capital, în mâinele acestor asociații, de exploatat în fața italienilor și al nostalgicilor, prin manifestații care sunt mai de grabă un carnaval decât o trăire sinceră al românismului.
Asociațiile românești care au asimilat aceste false valori al stângii italiene, fruct al retoricii democratice, precum cele ale cosmopolitismului, al relativismului și al europeismului de tip comunitar sunt complici nu numai la amenințarea caracterului autohton al poporului italian prin promovarea unei politici multiculturale sinucigașe care urmărește egalitatea intre imigranți, în particular cei extraeuropeni, și gazde, dar atacă și idea de națiune de care ele însăși pretind a se face paladini, pentru a afirma pe termen lung, drept consecință, ca unic criteriu de apartenență la un teritoriu simplu act de a plăti impozite.
