La Roma a fost comemorată Unirea din 1859

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Duminică, 3 februarie, la invitația Parorhiei românești Flaminia-Euclide, Roma Nord, comunitatea basarabeană din capitala Italiei a sărbătorit cu armonie și voie bună aniversarea a 154 de ani de la înfăptuirea Micii Uniri din 1859, atunci când nobilul moldovean Alexandru Ioan Cuza a unit, prin persoana sa, cele două principate dunărene întemeind astfel Regatul României. Așadar, după sfânta slujbă de dimineață ținută de părintele Serafim VESCAN Iulian la care au participat și Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun Excelența Sa Bogdan TĂTARU CAZABAN împreună cu soția, a urmat un program artistic și cultural care s-a desfășurat într-o adevărata atmosferă de spiritualitate românească văzând tinerii principalii protagoniști ai zilei.  Evenimentul a început cu un grup de copii de pe ambele maluri ale Prutului, conduși de dna. Tatiana Ciobanu din Basarabia și dna. Ludușanu din Târgu Mureș, care au recitat poezii de Mihai Eminescu, apoi,  părintele Serafim a făcut o mică intervenție istorică cu ocazia Unirii Principatelor Române salutând călduros invitații de peste Prut. Reprezentanța Republicii Moldova alcătuită din Ansamblul Arțăraș împreună cu Asociația Dacia condusă de Vitalie Ciobanu au ținut sus numele Basarabiei prin cântece și  dansuri tradiționale și totodată apelând la rădăcinele istorice și etnice comune au reafirmat importanța de a păstra lanțul intergenerațional al neamului într-o epocă în care spiritul consumist și gaura neagră a uitării amenință să înghită tot ce întâlnește în cale.  În continuare, grupul parohiei împreună cu ansamblul Arțăraș au cântat cântece patriotice, „Noi suntem ai României”, „A sosit ziua dreptăţii”,  şi altele, întinzând în final hora unirii, moment în care toată lumea, în frunte cu domnul ambasador şi soţia sa, s-a prins de mână într-un spirit unanim de frăţie şi bucurie. 

Condorii Negri - Imnul lui Jianu

Pensées & Perspectives

Cine e extremist de fapt?

Articol preluat de Blog Noua Dreapta

Am decis să împărtăşesc un e-mail care am primit din partea unei persoane cu care mi se întâmplă să mai corespondez. Această persoană care până cu puţin timp în urmă trăia în Italia azi se află în Franţa. Mai jos cuvintele ei:

Azi a fost sărbătoarea naţională a "vecinilor", şi deci am pregătit câte ceva şi ne-am întalnit cu toţii în cartier. La unii m-am prezentat că vin din Italia, alţii ştiau deja că sunt româncă... o vecina o auzeam murmurând: e româncă? cealalată: nu, e italiancă. Eu cum am auzit am zis: vin din italia dar am origini româneşti... le am pe amândoua... în orice caz. Sincer cât stăteam în Italia puteam să accept diferenţa asta, în Franţa nu mai am chef să se mai uite lumea nasol la mine, sincer spun că mă mândresc de istoria si cultura româneasca, dar prefer o altă "identitate". Dacă românul şi România sunt vazuţi în felul în care sunt văzuţi, înseamnă că aşa merită. Nu mai vreau să mai apăr România, nu are sens. De fiecare dată când te prezinţi ca român, imediat încep să discute de ţiganii de la televizor, de ştiri, de curaţenie de ţiganii de prin Franţa... etc... e foarte dificil de fiecare dată sa vorbeşti numai desprea lucrurilea astea, enorm de dificil, şi îţi dai seama că n-ai cu ce sa te mândreşti, şi că până la urmă nu eşti aşa de diferit de ţiganul care-l vezi la televizor.
Începe să-mi fie ruşine să mă prezint ca româncă, pentru că nu vreau să petrec un an cu priviri ciudate, vreau sa petrec un an plăcut.
ştiu ce o să zici si cum gândesti.

Acum eu nu judec acestă persoană pentru că în mare parte o înţeleg. În Italia românii sunt încă şi cum victemele rasismului. Dar nu e vorba de clasicul rasism pentru că românilor nu ai ce reproşa, ei sunt albi, creştini, latini. E vorba de un rasism latent care se manifestă prin indiferenţă, prin "păstrarea unei anumite distanţe". Cei care suferă de o asemenea atitudine sunt persoanele care îşi doresc să se integreze, să aibă o viaţă socială să-şi creeze o reţea de prieteni. Niciodată sau cel puţin foarte rar vei fi înjurat pe stradă pentru că eşti român dar ai o presimţire că nu ai aceleaşi şanse de a interacţiona cu lumea, simţi că unele porţi îţi sunt negate din start.

Acum eu am preluat acest e-mail ca exemplu pentru o constatare personală. Mi s-a reproşat cu ceva timp în urmă c-aş face parte dintr-o grupare "un pic extremistă" care ar fi Noua Dreapta deşi niciodată nu se explică în ce ar consta acest extremism. Eticheta de estremistă e ceva de acum des întâlnit pentru asociaţia Noua Dreapta la fel şi pentru Forza Nuova, echivalentul italian, care e considerată xenofobă, rasistă ş.a.m.d. Vreau să zic că nicăieri în Italia nu m-am simţit mai bine primit, aceptat pentru cea ce sunt decât la întrunirile cu membrii FN. Zic mai mult, când stau cu aceste persoane e chiar o mândrie să fii român pentru că împărtăşim acelaşi ideal de a milita pentru propria comunitate naţională şi îl avem în comun pe Corneliu Zelea Codreanu, doctrina căruia inspiră majoritatea mişcărilor naţionaliste din Europa. E ca şi cum ni l-ar invidia. Ei bine după toate cele expuse vă daţi seama că are loc un paradox: Partidul Forza Nuova care e considerat extremist, xenofob, etc e respectos faţă de mine care mă consider mândru de a fi român, iar lumea de rând, e cazul e-mail-ului de mai sus, e cea care te face să îţi fie ruşine de cea ce eşti şi prin prejudiciile ei te fac să te ascunzi.

Rep. Moldova ca Irlanda de Nord

Articol preluat de Curaj.net

Am citit recent o carte care trata pe scurt conflictul din Irlanda de Nord şi mi-a stârnit curiozitatea în raport cu situaţia dintre Rep. Moldovă şi România. Personal consider că, conflictul nordirlandez poate să ne înveţe multe lucruri sub diferite aspecte. Iată mai jos câteva dintre ele care am vrut să analizez:

Înăinte de toate conflictul din Ulster pune la tăcere idea că revendicările naţionaliste sunt de modă veche şi sunt specifice ţărilor subdezvoltate, înapoiate, necivilizate care "încă îşi fac război din motive absurde". Iată că în Marea Britanie, una din democraţiile cele mai vechi din lume, idea de comunitate naţională încă mai e simţită ca relevantă, iar atentatul de ieri de pe străzile din Belfast e dovada cea mai recentă. Încă un indicator în acest sens sunt voturile câştigate de partidele naţionaliste din Irlanda fie de sud cât de nord în ultimii ani.

Al doilea aspect are de a face cu declaraţiile politicienilor. Nu de puţine ori liderii politici de pe ambele maluri ale Prutuli au susţinut cu fast idea unirii dintre Basarabia şi ţara mamă în cadrul UE sugerând astfel idea că aşa procedând se vor placa frustrările naţionaliste de pe ambele maluri şi toţi vor avea de câştigat. Oare Irlanda de Nord nu ne învaţă alceva? Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Uniunea Europeană contemporan la 1 ianuarie 1973, orice locuitor al insulei poate aşadar merge de la Belfast la Dublin fără să intâlnească nici urmă de vamă. Şi totuşi "unirea" în cadrul UE nu a impedicat, şi nu impedică nici astăzi, mii de morţi, răniţi, atentane şi conflicte armate în numele reîntregirii insulei.

Consider că atât în Irlanda de Nord cât şi în Republica Moldovă ori respectiv Ulster şi Basarabia nu se va avea o situaţie normală atât timp cât va exista percepţia unui Stat incomplet şi senzaţia de o situaţie istorică injustă, care din contra vor continua să ţină aprins şi să alimenteze focul naţionalismui în aceste regiuni cât şi în ţările vecine, Irlanda şi România.

Scrisoare din Basarabia

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită

Eu ştiu că te-am rănit spunând

Că mi-ai luat şi grai şi pită

Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt.

În vremea putredă şi goală

Pe mine, frate, cum să-ţi spun,

Pe mine m-au minţit la şcoală

Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,

Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu,

Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,

Un bine graiul cel sluţit.

Citesc azi pe Arghezi, Blaga

Ce tare, Doamne, -am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită

Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită

Ce despre tine, frate,-am spus.

Din Basarabia vă scriu,

Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea tarziu,

Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti,

odată Scăpai o lacrimă-n priviri

Ce-a fost pe loc şi arestată

Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,

Din drobul mut al lacrimei Ocnaşii scot şi astăzi sare

Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot şi prea târziu,

Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Grigore Vieru

Pentru Dreptate și Adevăr

Sunt mulți probabil cei care încă cred că a fost totul o farsă, totul orchestrat, o cospirație defapt pentru a da jos un leader ca apoi să fie înlocuit de un altul. E vorba de revoluția română. O revoluție în care și-au văzut moartea sute de persoane, persoane care doreau libertate, o libertate, în sensul larg a cuvântului, care totuși nu a venit pentru toți. Mulți sunt cei care încă își caută libertatea peste granițe. O libertate percepută azi ca un evantai de oportunități care fără sprijinul material pare a fi inutilă.

Dar pentru Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie și fost rivoluționar, libertatea este  o chestiune de Dreptate și Adevăr. Idealuri, care au fost furate de pe steagul revoluției din decembrie '89 tocmai de către cei contra cărora revoluția milita și care au avut pretenția mai târziu să reprezinte Statul de drept.

La distanță de 20 de ani, Teodor Mărieș, e dovada personificată că teoria conspirației nu-și are rostul. Revoluția a avut loc și cum, multe persoane s-au sacrificat, dictatorul a fost dat jos, dar nu s-a făcut Dreptate până la sfârșit, iar Adevărul încă nu a ieșit la suprafață în intregime. Rudele eroilor revoluției încă așteaptă un răspuns.

După o grevă a foamei de 74 de zile ca act de protest față de blocarea procedurei de livrare a dosarelor revoluției, Teodor Mărieș, continuă să ducă o luptă anonimă contra autorităților române care, în ciuda sentinței CEDO, se obstinează să nu prezinte toate dosarele necesare.

Pe 11 ianuarie 2010 Teodor Mărieș a intrat din nou în greva foamei cu scopul de a face publice restul dosarelor rămase în posesia instituțiilor Statului, abuziv ascunse de acestea.

Prin aceste rânduri vreau să-mi exprim toată solidarietatea față de Teodor Mărieș în lupta sa, pentru familiile eroilor uciși și pentru viitoarele generații, de a readuce Dreptatea și Adevărul pe steagul Revoluției Române.

Experimentul Pitești - cea ce a înseamnat cu adevărat Comunismul

Cea ce vreau să citiți (în premieră) e o relatare a unui prieten despre vizita sa, în calitate de istoric, la Pitești pe data de 5 Decembrie anul curent cu ocazia comemorării a 60 de ani de la introducerea în România a metodelor comuniste de reeducare prin totură. Subiectul acestei relatăre, foarte puțin cunoscut printre mulți dintre noi, reprezintă una din cele mai negre pagini din istoria, nu doar a românilor ci chiar a omenirii. Ca atare să servescă drept replică în viitor în fața nostalgicilor perioadei ceaușiste.

Ziua de Sf. Nicolae 1949, Ziua de 5 Decembrie 2009

În ziua de sambata 5 decembrie 2009 au avut loc la Piteşti o serie de festivităţi prijeluite de comemorarea a 60 de ani de la punerea în aplicare (la 6 decembrie 1949 –in ziua de Sfântul Nicolae-) a metodelor abominabile de tortură denumite in Romania „reeducarea prin tortură”, şi cunoscute pe plan internaţional ca „FENOMEMUL sau EXPERIMENTUL PITEŞTI”.
Evenimentul a avut ca organizatori: Fundaţia Culturală MEMORIA, Filiala Argeş, Primăria municipiului Piteşti, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Argeş, Muzeul Judeţean Argeş, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, Institutul Român de Istorie Recentă Bucureşti, Europe Direct Argeş, Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti.
Evenimentul a inclus o conferinţă, o masă rotundă, şi, cel mai important, o vizită la fosta închisoare din Piteşti, după care ziua s-a încheiat cu un moment artistic, adică piesa de teatru „Un altfel de crăciun”, cu fragmente din literatura detenţiei (ex: Radu Gyr), eveniment ţinut la Sala Studio a Teatrului Alexandru Davila din Piteşti.

Programul a început de dimineaţă în jurul orei zece, gazda evenimentului fiind Biblioteca Judeţeană Argeş.
S-au prezentat eforturile depuse de organizatori pentru trasformarea închisorii Piteşti în muzeu, după modelul închisori Sighet, s-au discutat diverse probleme, precum popularizarea evenimentelor petrecute în regimul comunist, evenimente care au ajuns să fie cunoscute şi în afara ţării, sau necesitatea canonizării victimelor comunismului şi a stabilirii unei zile a martirilor comunişti.
A urmat masa rotundă, unde fostele victime ale terorii de la Piteşti şi-au amintit clipele de groază petrecute în închisorile comuniste.
„Reeducarea prin tortură” a început în 1948, la penitenciarul Suceava, unde Securitatea şi conducerea închisorii Suceava iniţiază o acţiune de "reeducare" a deţinuţilor politici.
Metoda fusese „importată” din lagărul sovietic, şi dacă la Penitenciarul Sucevean reeducarea a fost încercată prin convingere, la Piteşti s-a trecut la reeducarea prin tortură.
Totul a început în preajma Crăciunului anului 1949, în camera patru spital, coşmarul a durat timp de 3 ani.
De la Piteşti, reeducarea a fost dusă în alte penitenciare, precum Gherla, Aiud.
Doar la Piteşti peste 100 de tineri au murit în timpul aplicării reeducării.
Astfel, la 60 de ani de la începerea experimentului, a avut loc evenimentul prezent, stabilit de organizatori tot în preajma Crăciunului, acesta a culminat cu prima ceremonie religioasă ţinută chiar în închisoarea Piteşti, în camera 4 Spital, camera unde s-au petrecut cele mai inimaginabile orori.
Ceremonia, deosebit de impresionantă, a fost ţinută de 4 preoţi ortodocşi şi un musulman (se ştie că pe la Piteşti a trecut şi un tătar, care după unele surse a fost omorât în bătaie mai târziu la Gherla).
Pentru prima oară, după fix 60 de ani, un grup de foşti deţinuţi au reintrat în camera patru spital unde au fost torturaţi cu bestialitate în perioada comunistă, ei sosiseră cu un autocar după terminarea mesei rotunde, unde povestiseră cu lux de amănunte torturile prin care au trecut.
Aşa am ajuns să intrăm cu toţii în camera 4 spital, o cameră friguroasă, transformată între timp în arhivă.
După câteva momente de tăcere, bătrânii încep să îşi reamintească , -- - Aici în centru era priciu unde eram bătuţi la fund, la tălpi,
- Acolo era găleata pt excremente, unde ne făceam nevoile, lângă ea era găleata cu apă,
- Aici l-au omorât pe Bogdanovici, spune unul dintre ei, şi ne arată cu degetul un loc în podea. Ba nu, încă mai trăia când l-au scos, şopteşte altul.
Toată lumea era deosebit de emoţionată, şi fiecare dorea să afle de la aceşti bătrâni câte ceva :
-E adevărat că v-au pus să vă închinaţi la un falus de săpun ?
–Da!
- E adevărat că se făceau liturghii negre ?
– Da, aşa a fost.
- E adevărat că aţi fost împărtăşiţi cu urină şi fecale ?
– Da,
şi multe alte întrebări au curs. Totul a fost înregistrat, din fericire, atât video, cât şi audio.
Vizităm subsolul închisorii, alte amintiri… Coborâm nişte scări…
- Aci s-au sinucis băieţii ăia, nu mai suportau şi s-au aruncat, pentru a nu îi denunţa pe alţii, spune cineva în timp ce coboară încet scara.
- S-au aruncat în cap, să scape mai repede, adaugă cineva. Mai târziu au pus plasă, completează un alt bătrân-
Parasim cladire fostului penitenciar plitesti si ne indreptam cu autocarul spre centru orasului.
Seara se încheie cu o piesă de teatru, un monolog interpretat de o tânără prin care s-a subliniat tratamentul profund ateu, chiar satanist prin care treceau deţinuţii, mai ales în perioada Crăciunului.
Asa s-a incheiat ziua de sambata de dinaintea zilei de Sf. Nicolae si după un tur de forta care incepuse pentru noi „Bucureşteni” la ora 5 dimineaţa is iata ca ajungem in jurur orei 21.00 inapoi in Bucuresti.
A fost cu siguranta o zi „productiva” in care s-au stabilit multe date importante si prima noastra obligatie ca istorici va fi sa scriem despre „reeducarea prin tortură” petrecuta la Pitesti, in perioada comunista.
Si iata ca prin acest acest scurt reportaj si eu imi onorez o parte din aceasta obligaţie morala.

Victor Dorian Dogaru

Exercițiul de demnitate

Dan Puric, printre cei mai mari actori și regizori de teatru cât și de cinema ale țării, expune o panoramică a situației actuale în care se află poporul român.



La întrebarea ”De ce nu există un proiect în momentul în care „oamenii” iese dincolo de spațiul personal?”, Dan Puric răspunde:

Există o mare inhibiție, iar proiectele „noastre” de regulă sunt proiecte de supravețuitor, adică, să mă strecor, să am un frigider plin, să am o mașină. Din zodia supravețuirii noi nu ieșim. Noi nu mai avem proiecte de luptător sau de mărturisitor pentru că nu mai îndrăznim. Națiunea asta este înhibată, în particular de doi factori: de inerția premeditată a clasei politice actuale care întreține această stare să te înhibe în proiect, și de bombardamentul care vine din afară adică omogeneizarea valorilor în virtutea corectitudinii politice: nu mai există o scară verticala ierarhică a valorilor ci una orizontală în care valorile și non valorile coabitează împreună. Acestă ciorbă este o nouă ignoranță în care „noi” suntem plasați fără să mai avem puncte de orientament.

Românii în istorie: „Eroii noştri au biruit, toţi!”

Arhimandrit Arsenie Papacioc:

„Românii trebuie să înţeleagă că nu se poate fără cruce. Suferinţa-i un dar de la Dumnezeu. „Te-am umilit, popor român, ca să te poţi înălţa!” Omul fuge de suferinţă ca un laş. Noi nu zicem să o cauţi, dar dacă a picat peste tine, biruieşte-o! (...)

Diferenţa între dramă şi tragedie e că în dramă eroii biruiesc, iar în tragedie sunt înfrânţi. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii noştri au biruit, toţi! (...)

Orice moment istoric are motive să te înţelepţească. Toate veacurile au fost pline de ticăloşi, dar ticăloşii din veacul acesta au umplut cerul de sfinţi. Nu trebuie numaidecât să suferi, dar să-ţi pui întrebarea: ce-i cu mine, ce rost am pe lumea aceasta?”

Notă: Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Schitul „Sfânta Maria” din Techirghiol este un mare duhovnic al României. S-a născut la 15 august 1914. În anii 60 ai secolului trecut, pe vremea prigoanei comuniste, a stat 14 ani în închisoare ca deţinut politic.

Eleonora Lisnic