Fizica nu poate fi decât secundară metafizicii

Conform antropologului francez René Guénon esențialul cunoașterii în civilizațiile de tip tradițional era constituit de pura doctrină metafizică iar tot restul se lega doar în calitate de consecințe sau de aplicații a diferitelor realități contingente. Astfel științele, cunoașterea care se referă la sfera relativului, adică a materiei, în aceste civilizații erau simple dependențe, aproape niște prelungiri sau reflexe a cunoașterii absolute referitoare la principii. Însuși Aristotel scria că fizica era doar ”secundară” față de metafizică, cea dintâi fiind  doar domeniul de aplicație a legilor naturii.

Concepția modernă însă, pretinde să asigure științelor independența negând tot ceea ce le transcende. Occidentalii cultivă știința nu pentru cunoașterea în sine, chiar și inferioră de ar fi, ci mai ales pentru aplicațiile practice și, indirect, pentru oportunitățile comerciale. Pentru a se convinge de asta ajunge să ne gândim cât de ușor  se poate confunda astăzi știința cu industria sau cum în imaginariul colectiv figura inginerului sau a inventorului reprezintă tipul însuși al omului de știință.

Prof. Virgiliu Gheorghe este biofizician iar felul în care acesta își conduce și  prezintă cercetările amintește de abordarea cunoașterii din civilizațiile tradiționale menționate de Guénon. Dacă știința modernă, negând orice principiu superior, s-a redus la a formula probabilități și aproximații, un exemplu clar în acest sens fiind teoria falsificării lui Popper, Virgiliu Gheorghe, prin credința creștină ortodoxă, se conexează principiilor eterne partecipând astfel la imutabilitatea acestora dând cercetărilor sale o profunzime și o soliditate care știința modernă obișnuită a pierdut începând cu Pozitivismul. Ceva similar, observă Guenon, s-a verificat și în sfera socială. unde lumea modernă a pretins să separe dimensiunea temporală de cea spirituală. Dar aici nu se contestă deosebirea existentă între două principii care efectiv se referă la două domenii diferite, cum este cazul metafizicii și al științelor. Ci mai de grabă, din cauza unei concepții eronate a spiritului analitic modern, se uită că a deosebi nu înseamnă a separa. Constituit de la sine, puterea temporală perde legitimitate la fel ca științele moderne.

Printre temele abordate în conferința ”Sinele și identitatea omului” de prof. Virgiliu Gheorghe merită menționate: formarea eului / personalității tânărului din mass-media, influența opiniei publice asupra convingerilor noastre, schimbarea în timp a reperelor fundamentale educative ale fiecărui individ, permisivitatea sexuală la tineri, asimilarea produselor cu personaje în publicitate, mecanismele psihologice ale folosirii facebook-ului, femeile își asuma treptat funcția de obiect sexual al bărbatului.

Ruinele progresiștilor

Astăzi în plină criză economică, când cuțitul a ajuns deja la os, putem observa mai mult decât oricând adevăratele tresături ale societății progresiste care ne înconjoară. Aceste observații  nu pleacă de la considerații conspiraționiste a priori ci de la o analiză limpidă a evoluțiilor socio-economice și politice, care, asemenea unui jucător de sah ce analizează mișcarile adversarului pe tablă, ne indică direcția spre care ne îndreptăm.

Așadar, putem constata cum noul obiectiv al clasei neo-dominante este cel de a realiza un expropriu de dimensiuni epocale, al nenumăratului din ultimele două secole,  de această dată împotriva muncitorilor din fabrici și a claselor de mijloc fii ai statului asistențial. Un obiectiv ne-economic de prim plan este însă cel de a transforma omul într-un precar pe viață sau într-un exclus. Urmează crearea de valoare aproape exclusiv  pe bază de acționariat și financiară. Mai în profunzime, pe plan demografic, ecologic și ambiental, obiectivul este cel de a reduce în numere o umanitate care depășește cu mult suveranele exigențe neocapitaliste. Fenomenul cel mai preocupant însă este autoinvinuirea victemelor, indusă de sistem, care are din păcare un mare succes, înhibând reacții de masă în fața exproprierii suferite și favorizând auto-suprimarea celor care se află în situații dificile. Problemele sistemice și colective sunt asumate astfel ca un eșec individual.

Efectele proceselor descrise tind să trasforme omul-muncitor în mașină producătoare, fără un centru, epuizat și lipsit de orice siguranță a zilei de mâine. Aceste caracteristici a muncii erau tipice activității sclavului din antichitate. Nu este cazual că în latină ”suferința” se exprimă prin cuvântul labor care astăzi, în forma sa actualizată în limba italiană de ”lavoro”, indică munca modernă a unui muncitor din fabrică. Curios este că însuși cuvântul ”muncă” de derivație slavonă exprima originar tot conceptul de suferință. Poate părea bizar dar lucrurile nu au fost mereu așa. Înăinte de 1789 munca artizanilor se exprima prin cuvântul ”operă” și era rezultatul unui raport aproape tată-fiu între meșter și discepol care învăța tehnica dar și valorile morale și religioase. În opera ultimată artizanul de odată se oglindea și devenea nemuritor. Astăzi ne putem da seama cum prin ”muncă” nu se mai înțelege o activitatea creatoare care se transmite mai departe și prin cărui produs final omul continuă să trăiască, ci indică, ca spirit și modalitate, producție în serie, anonimat, stres, suferință, cam ceea ce caracteriza, repet, sclavul în antichitate. Mai nou, acum se adaugă și precariatul.

La nivel de societate, merită menționată, concepția muncii ca un simplu pretext pentru un salariu desprinzându-se de orice utilitate pentru comunitate.

În  acest context putem realiza actulitatea exemplului legionar prin așa zisa ”economie legionară”. Aceasta își propusese prin crearea unei rețele economice paralele, substragerea terenului subversiunii, readucerea codului creștin în activitățile comerciale dar și salvarea propriilor militanți de la grijile și amenințările cotidiane din partea sistemului.  În așa fel oricare act economic devine și un act politic: banul se reîntoarce, de la funcția sa actuală de scop, la cea de mijloc iar munca pe lângă faptul de a-și recâștiga valoarea sa originală prin care omul își obține demnitatea, redevine o oportunitate de a așeza în fiecare zi o cărămidă pentru mărețea propriului neam, altfel spus, pentru generațiile viitoare.

La manipolazione delle campagne di prevenzione della violenza sulla donna.

Su proposta della femminista Eve Ensler il 14 febbraio è stata dichiarata la giornata mondiale contro la violenza sulla donna, nuovo mito che la "società civile" di stampo neo-marxista cerca di sfruttare a proprio vantaggio. Sfortunatamente in tale trappola, camuffata di buoni propositi, ci cascano gran parte delle persone.

Il maggior numero di casi di violenza sulle donne, ci dicono, si consumano nell'ambito domestico, tuttavia, nessuno dice apertamente che in realtà questa è una generalizzazione che si basa più sulla propaganda femminista che su responsabili studi scientifici.  D'altronde le stesse statistiche ufficiali riportano un livello ridotto di violenza in famiglia, ma anche in questo caso l'attendibilità dei dati raccolti dalle interviste sul campione di donne è messo in dubbio. A farlo è Erin Pizzey, attivista nel campo della violenza domestica è la fondatrice del primo rifugio al mondo per le donne vittime di violenza domestica. Essa, infatti, non solo denunciò la strumentalizzazione politica del suo movimento, contro la violenza domestica, da parte delle femministe radicali, che demonizzano gli uomini enfatizzando artificialmente il problema della violenza sulla donna, ma si accorse durante gli anni di attività che il maggior numero di casi di violenza domestica presentavano un carattere di reciprocità, con abusi provenienti  da entrambe le parti e in misura abbastanza simile.

Alla luce dell'infondatezza dell'allarmismo relativo al fenomeno della violenza sulle donne, quello che in realtà la "società civile" cerca attraverso le cosiddette "campagne di prevenzione e di lotta contro la violenza" è di inculcare nella società un determinato stereotipo: le madri/mogli, e bambini sono vittime, mentre, gli uomini/mariti sono aggressori. Questa è la logica della dialettica marxista, funzionale anche a creare, attraverso il sentimento di rancore coltivato nei confronti degli uomini, la "coscienza di classe" delle donne.

Diventa limpido, guardando più attentamente, di come l'obiettivo che si vuole colpire non è altro che la famiglia, o meglio gli elementi fondamentali su cui essa poggia: l'amore, la fiducia, la solidarietà.  La famiglia viene trasformata in un campo di lotta mentre la vita familiare in una "lotta di classe" in cui il padre/marito rappresenta la "classe sfruttatrice", mentre la moglie/madre e il bambino,  "la classe soggiogata".

Negli USA i risultati di tale strategia sono già visibili: le madri hanno paura di concedere l'educazione dei figli ai padri, mentre le mogli guardano sempre con maggior sospetto e timore i mariti per eventuali "scoppi di violenza". Nelle scuole invece si mette sempre più l'accento sui "diritti dei bambini" cercando di formare un sorta di Pavlik Morozov, lo studente sovietico che denunciò la propria famiglia per "tradimento della patria" dopo averla sorpresa  vendere il grano che doveva essere ceduto allo stato. Un Morozov quindi sempre pronto a chiamare il telefono azzurro per "sensibilizzare" "gli organi competenti" circa la violazione delle "norme democratiche". Dall'altra parte le donne sono incitate a rinunciare sempre più alla vita familiare e ad affermarsi "mascolinamente" nella società, rinunciando così all'ideale naturale di ogni donna: quello di madre e di moglie.

Nessuno nega l'esistenza della violenza nella nostra società ma questa non sussiste come fenomeno di massa al punto da giustificare simili campagne aggressive, le quali, con la pretesa di sensibilizzare la gente su argomenti importanti, perseguono in realtà nel lungo periodo obiettivi sovversivi di ingegneria sociale.

La generazione Erasmus

A partire dalla fine del secolo scorso la società civile, finanziata rigorosamente da ingenti somme estere, ha messo in moto una gigantesca e sottile campagna, che continua tutt’ora, consistente nell'educare i giovani ad essere “aperti”, “tolleranti” e “senza complessi”, guarda caso proprio quello di cui ha bisogno il mercato internazionale del lavoro. Il risultato è davanti agli occhi di tutti: la generazione Erasmus. Quest'ultimo è il nome del programma universitario europeo che permette agli studenti di trascorrere parte della loro carriera accademica in un paese dell’Unione, istruendoli ad essere “flessibili” e internazionalisti o, ancora meglio, la generazione “Work and Travel”. Questa formula, indica le offerte lavorative provenienti da paesi lontani indirizzate ai giovani attirandoli a lavorare per delle paghe misere in cambio della possibilità di viaggiare, adescandoli con la promessa dell’esperienza e della novità.

Una intera generazione di giovani cresciuta non avendo alcuna aderenza alla terra, che non desidera nulla per il proprio paese, se non un’occasione per andarsene oltre i mari e in paesi esotici per un “job”. La sua libertà non significa altro che la libertà di essere nessuno, di evadere il più lontano possibile dalla nave naufragata. Una parte di questi naufraghi non vogliono neanche più tornare. Ma non perché sarebbero disgustati dell’incompetenza e della corruzione  della classe politica antifascista (motivo molto serio tra l’altro)  che hanno ridotto il paese sul lastrico, ma perché non hanno più alcun valore che giustifichi un ideale. Non hanno un sentire in base al quale associarsi per dare vita a una forza sociale. Non trovano motivi per rimanere o per ritornare a casa perché sono privi di qualsiasi forza creatrice. 

Cos’altro avrebbero da proporre al di fuori di americanismi e gadget d’ultima ora?

Ci si muove progressivamente verso il modello della “società aperta”, nella quale l’unico diritto reale è quello della “libera circolazione”. Aspetto, quest’ultimo, paradossale, che è facilmente visibile nel caso dell’Europa dell’est, la quale con la caduta del blocco comunista, ha si guadagnato il diritto a viaggiare liberamente, ma ha perso il diritto di rimanere a casa.

Si spera che ben presto i giovani prendano coscienza del fatto che i problemi si possono risolvere solo attraverso “noi stessi”, raggruppandosi, mediante il lavoro e il sacrificio. Un’altra via semplicemente non esiste.

Dincolo de ideologii

La Formazione del militante della Tradizione - 2 "Unità operanti per il Fronte della Tradizione"

Despre non-conformismul modern și cel Tradițional

Articol preluat de Ziarul Tricolorul, Frontpress

Se îmtâmplă din ce în ce mai des să auzi persoane care, deși sunt imersate până peste cap în noroiul modernității, își exprimă voința de a se diferenția de masă încercând, prin metode parodistice, să apară non-conformiste.

Pentru a se deosebi de cei din jur uite-i atunci dormind zile intregi lenea unui corp obosit de senzații tari, sau încercând să apară cât mai ”originali” prin schimbarea propriului ”look” ori ieșind în evidență cu ultimele produse de pe piață, de la vestimentație, la celular, mașină, etc.

În spatele acestei încercări de a ieși din turmă se află o concepție de sclavie a libertății, după cum spune Gustave Thibon, e un a se învârti din ce în ce mai repede în strâmpta cușcă a simțurilor fără a realiza că de fapt te învârți oricum pe loc. În mod paradoxal, aceste persoane care doresc să iasă din turmă sunt cele din care turma e costituită. Seneca ar spune apropo de acest aspect, că nu există sclav mai sclav de acel care se consideră liber.

Libertatea nu se cucerește prin ostentații, declarații de drepturi sau prin alte dispoziții abstracte din vreo lege democratică. Adevarata conceptie a libertății e interioară și constă înăinte de toate, după cum afirmă Julius Evola, într-o voință pură și din ce în ce mai puternică, capabilă să se afirme asupra oricărui element exterior, imediat ce acesta se impune ca o nevoie necesară, cu scopul, de a face mereu mai energica posesiunea de sine. În acest sens, non-conformismul nu e ceva formal și relativ, datorat unor factori pur și simplu exteriori ci e înăinte de toate o ținută interioară care ne asumăm, e o libertate esențială și absolută. Eroismul cel mai măreț, ne învață Corneliu Zelea Codreanu, e ținuta în timp, rezultatul unei stăpâniri totale asupra propriei persoane. Trebuie adoptat ca principiu să facem nu ceea ce ne place, ci ceea ce costă, să urmăm mereu linia rezistenței majore pentru a oțeli astfel voința.

Intr-o lume făcută din vorbe democratice și din angajamente anulate în ultima clipă, prin SMS, adevăratul non-conformism constă atunci în oratoria faptei și în menținerea cuvântului dat. Când dependența de tehnologie e in creștere rapidă mecanizând orice aspect al ființei non-conformismul este a ști să renunți pentru un moment la I-phon, I-pad, PC, să iei în mână un stilou și să scrii o scrisoare camarazilor dragi sau prietenilor. Atunci când pezentul este orfan de orice sens de luptă și domină fatalismul și relativismul, a fi non-coformist față de masă, înseamnă a lupta fără rezerve pentru o idee, aceași care se opune libertății moderne, calul troian al vremurilor noastre.

A fi non-conform masei este o acțiune tradițională, inspirată de principii imutabile, unica care se merită a fi întreprinsă.

Gazeta (anti)Românească

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă

Se poate intampla uneori, din motive de superficialitate sau de ingenuitate, ca anumite etichete sa ne deruteze in exprimarea unei păreri in conformitate cu adevarul. E cazul Gazetei Românești, autointitulatul ziar al diasporei românești din Italia. Însă, nicăieri ca în cazul Gazetei superficialitatea etichetei e mai nimerită.

Pentru că, deși Gazeta se vrea a fi Românească, de românesc acest ziar are puțin ba chiar dimpotriva. Pe Gazeta ”Românească” pot fi citite articole a căror nivel de antiromânism ating pragul propagandei sovietice din perioada interbelică folosită pentru a legitima invazia Basarabiei. Nu e deloc o exagerație, Gazeta Românească difuzează prin diferite articole (1 și 2), în 2012, idea comunistă a moldovenismului care susține existența unei națiuni moldovenești diferită de cea română. Dar defaimarea nu se oprește aici, deoarece, într-unul dintre articole poporul român e asemănat cu naziștii care ar fi urmarit puritatea rasei ariane cum romanii incearca azi reîntregirea Romaniei Mari. Este vorba de alimentarea vechiului cliché prin care ofițerii de la NKVD se foloseau pentru a demoniza România în fața basarabenilor, definind-o fasciștă cu pretenții imperialiste. Nu e cazual că în Transnistria tricolorul României e considerat steag fașist cărei arborare e strict interzisă.

Ori când situația e astfel, de românesc această gazetă are puțin sau chiar nimic. Simpla cronică despre faptele din Italia a delicvenților sau a victimelor de naționalitate română nu e o condiție suficientă pentru a te defini o gazetă românească atunci când tu, pretinzând a fi vocea diasporei, falsifici istoria ei. Iar a falsifica istoria unui popor echivalează cu sabotarea identității sale. Cu atât mai grav când te definești un ziar democratic și profesionist care într-un ambient caracterizat de amenințarea asimilării, cum e străinătatea în general, susții că reprezinți comunitatea română. De fapt Gazeta e o sabotatoare a adevărului istoric și o sursă de dezbinare între românii.

Atitudinea antiromânească a Gazetei nu ar trebui să surprindă dacă se consideră că acest ziar presupus românesc e un proiect creat și finanțat de Stranieri in Italia, un grup editorial pro-imigraționist care susține idea unei Italii multietnice și ca atare aproape de ambientele politice de stânga. De altfel, cine nu-și respectă propria identitate nu o va respecta nici pe cea a altora. În acest context se poate înțelege cum ziaristul românofob și comunistoid a putut beneficia de spațiul necesar pe un ziar care poartă numele de Gazeta Românească pentru a insulta comunitatea românească însăși.

Rezultă din cele descrise cum Gazeta "Românească" e asemenea unui tricou care poartă pe el scrisul ”Original” cu pretenția de fapt ca eticheta să ascundă calitatea de ultima mână a materialului.

Mitul progresului științific

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă, Frontpress, Cer și pământ românesc

De ceva timp circulă pe facebook o imagine controversată. La o primă vedere pare a fi vorba despre obișnuitele glume demotivational fără nicio pretenție decât cea de a stârni un zâmbet,dar la o analiză mai atentă, ținând cont și de aprecierile de care se bucură imaginea, se poate realiza cum de fapt aceasta reflectă convingerile profunde a multura.

Graficul din imaginea respectivă pune în relație ”progresul științific” raportat la diferitele ere, dar totodată subliniază ”vinovăția” evului mediu, ca epocă profund de religioasă, în obstacularea evoluției tehnologice.

Mesajul de fond e unu destul de clar: religia, mai precis Creștinismul, împiedică evoluția omenirii.

De-a lungul vremurilor omul a dus o luptă neîncetată pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului și a civilizației. Dar după cum spune Ernest Bernea, lumea s-a încrezut prea mult în civilizație și progres iar nimeni nu a stat să se gândească ce înseamnă acestea pentru ființa spirituală a omului.

Petre Țuțea, într-un citat de al său spune:

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate în alta călare pe măgar.

Pentru Țuțea revoluția științifică e o "înaintare pe loc", încât, "nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii". Iar dacă e o restructurare a omului, parametrul lui a progresului, asta ar fi oricum inutilă încât s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariția lui Hristos. Rezultă din reflecția filozofului român o etică a societății moderne construită nu atât pe o temelie sinceră de proprie depășire, de creștere interioară, ci mai de grabă de întrecere între oameni.

Dar mitul progresului științific poate fi contrazis și de persoane care Creștinismul nici nu au apucat să-l cunoască, cum a fost Seneca, care a trăit în epoca, din grafic, colorată în verde:

Progresul tehnologic duce omul la o bunăstare materială conducându-l spre o dimensiune de plăcere și de comoditate și totodată îndreptândul spre corupție, avariție și egoism.

Apare limpede că, cu cât omul își crează mai multe nevoi semn a unei înalte trepte de civilizație cu atât el devine mai puțin stăpân de sine, și în consecință mai puțin liber.

Ceea ce însă e mai răsunător sunt datele statistice despre cum progresul material nu e un răspuns la problemele care afectează omenirea ci chiar le amplifică deși aparent pare c-ar oferi o soluție. Din 1997, în Indonezia, sărăcia a crescut cu 50%, în Corea de Sud s-a dublat în aceași perioadă, în Rusia între anii 1966 și 1998 a crescut de la 2,9% la 32,7% .

Conform International Labour Organisation (ILO) procentul de venit perceput de 20% cei mai săraci de pe glob a scăzut între anii 1960 și 1977 de la 2,3% la 1%. Așadar se poate constata cum în ciuda progresului științific din ultimele decenii sărăcia în lume nu numai că nu a scăzut ci chiar s-a amplificat deși posibilitățile de producție au crescut exponențial raportate la creșterea demografică.

Rezultă, în concluzie, că graficul e unul corect. Întradevăr există o relație între religiositatea unei epoci și progresul științific. Ceea ce e greșit însă e felul cum acesta e citit. Cu cât crește progresul tehnologic cu atât omul perde din vedere esențialul și-l confundă cu secundarul fiind indus să jertfească materia și rațiunea pură, căreia se datorează acest salt de „calitate”.

Drept consecință omul neagă latura sa spirituală și perde din vedere propriu său progres interior. Cantitatea de noțiuni și de progres tehnic înjectat într-un popor, așadar, poate fi considerat ca parametru de evaluare pentru a măsura distanța sa de înțelepciunea primordială. Așa se explică studiul făcut de sociologul Emile Durkheim în care acesta demonstrează creșterea exponențială în societatea modernă a numărul sinuciderilor. Practic din momentul când curba progresului științific din grafic începe să crească, fenomenul sinuciderilor începe să devină patologic pentru societatea omenească ca rezultat al alienării omului în mediul în care trăiește. Dar așa se explică și paradoxul sărăciei în mijlocul abundenței perpetrată de țările așa zise avansate prin stilul lor de viață bazat pe progresul material, pe concurență între oameni.

Problema nu e si nu a fost niciodata de ordin tehnic și logistic. Omul e o entitate sufletească înăinte de toate, ceea ce democrațiile capitaliste și socialiste prin primatul care-l recunosc dezvoltării economice, neagă. Evident, nimeni nu spune că e de întors la epoca de piatră. Ci, cum bine legionarii înțeleseseră, trebuie doar ca „materia” să fie subordonată „sufletului” și pus în centrul universului creșterea înterioară al omului și nu progresul științific, care ar trebui să fie nimic alceva decât un simplu instrument pentru fericirea omului. Dar iată că acest progres tehnic, din mijloc a devenit un scop.

Nici chiar cultura antică precreștină nu poate înlocui Creștinismul, căci „apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”.

Petre Țuțea