Fabio Constantinescu, vocea românească a muzicii alternative italiene

În cursul anilor 70, perioada în care Italia a cunoscut o profundă creștere și difuziune a culturii tradiționaliste-identitare, puțini cunosc faptul că printre personalitățile care au contribuit la acest boom se află și cântărețul Fabio Constantinescu, fiu de imigranți români. Astăzi când mișcările identitare din Peninsulă sunt demonizate de presa de limba română  pentru revendicările lor în numele poporului italian și pentru pozițiile anti-imigraționiste și anti-globaliste, ar putea părea paradoxal că până nu de mult românii, fugiți de persecuția carlistă sau de cea comunistă, au îngroșat rândurile militanților tradiționaliști. Fabio Constantinescu se numără printre acei români care au ales tabăra principiilor eterne, și nu cea stângistă, mai comodă, datorită condiției sale de imigrant.

Fabio începe drumul său de cântăreț de muzică alternativă în 1978 atunci când ia naștere colaborarea sa cu renumita formație ”Amici del Vento” pentru ca mai târziu, în 1980, să intre în componența ei ca chitarist devenind și vocea principală a grupului. În 1997 vede lumina prima sa lucrare de muzică alternativă, caseta ”Voci nel vento”. În 1998 publică primul său CD,  ”In alto i cuori” la care colaborează și membrii altei mari formații alternative ”La Compagnia dell'Anello". În anul 2000 este lansat al doilea CD alternativ, ”Lungo il sentiero”. În data de 6 martie 2004 Fabio Constantinescu împreună cu Skoll și Gabriele Marconi, personalități importante din ambientul muzical alternativ, participă la concertul de la Vittoriale, magnifica ținută construită pe marginea lacului Garda de poetul Gabriele D'Annunzio, unde sunt repropuse treizeci dintre cele mai mari succese ale muzicii alternative italiene care vor constitui primul DVD de Muzică Alternativă. Astăzi Fabio Constantinescu continuă militanța sa prin parteciparea la diferite concerte ale grupărilor identitare italiene colaborând în același timp cu tânărul cântăreț din Milano, Skoll. 

În timp ce o parte din românii din Italia susțin deschis ambiguitățile toxice ale lumii moderne, Fabio Constantinescu se adaugă la acel șir de români exilați care împreună cu Nicolae Bujin și Constantin Papanace, au preferat să servească idelurile imortale ale Tradiției.

Pro vita

via NDIt

Maratonă cu iz moldovenesc

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Cu ocazia celei de-a 20-a ediţii a Maratonei din Roma, 17 martie 2013 s-a revelat o zi în care îmbinarea sportului cu cultura a reuşit să fascineze şi totodată să adune în capitala italiană zeci de mii de persoane din toate colţurile lumii, într-un spirit internaţional care confirmă apelativul Romei de „buricul pământului”. Printre evenimentele culturale ale zilei, cel mai important a fost Festivalul Internaţional de Folclor, la care au participat peste treizeci de naţionalităţi din toată lumea, cu respectivele dansuri tradiţionale şi de la care, binenţeles, nu putea lipsi Republica Moldova. Folclorul românesc, reprezentat de asociaţia „Dacia”, împreună cu ansamblul „Arţăraş” condus de dna Lidia Bolfosu, a uimit sutele de spectatori prezenţi în Piaţa Venezia prin jocul „Şapte paşi”, un dans iute însoţit de strigături sub forma unui dialog dintre băieţi şi fete, la care s-a adăugat mai apoi şi „Hora”, culegând aplauzele mulţimii şi al concetăţenilor amestecaţi printre spectatori. În ciuda elogiilor primite din partea persoanelor prezente la eveniment, care nu pot decât să aducă bucurie ansamblului, ca dovadă a unei exhibiţii reuşite, membrii grupului ţin să sublinieze că adevăratele roade ale evenimentului nu au fost aplauzele, ci mai degrabă coeziunea şi conştiinţa, obţinute în urma sacrificiilor de la repetiţiile săptămânale, care au permis închegarea relaţiilor între tinerii români într-o epocă care, pe zi ce trece, îi vrea tot mai înstrăinaţi de proprii strămoşi. Directorul artistic al ansamblului, dna Bolfosu,  profesoară de dansuri populare în patrie, şi-a exprimat aprecierea faţă de acest grup de tineri entuziaşti care i-au transmit senzaţii de bucurie trăite altădată doar acasă şi i-a invitat pe toţi cei ce doresc să contribuie la acest magnific proiect al tradiţiei şi spiritualităţii vii să se facă înainte.

La Roma a fost comemorată Unirea din 1859

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Duminică, 3 februarie, la invitația Parorhiei românești Flaminia-Euclide, Roma Nord, comunitatea basarabeană din capitala Italiei a sărbătorit cu armonie și voie bună aniversarea a 154 de ani de la înfăptuirea Micii Uniri din 1859, atunci când nobilul moldovean Alexandru Ioan Cuza a unit, prin persoana sa, cele două principate dunărene întemeind astfel Regatul României. Așadar, după sfânta slujbă de dimineață ținută de părintele Serafim VESCAN Iulian la care au participat și Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun Excelența Sa Bogdan TĂTARU CAZABAN împreună cu soția, a urmat un program artistic și cultural care s-a desfășurat într-o adevărata atmosferă de spiritualitate românească văzând tinerii principalii protagoniști ai zilei.  Evenimentul a început cu un grup de copii de pe ambele maluri ale Prutului, conduși de dna. Tatiana Ciobanu din Basarabia și dna. Ludușanu din Târgu Mureș, care au recitat poezii de Mihai Eminescu, apoi,  părintele Serafim a făcut o mică intervenție istorică cu ocazia Unirii Principatelor Române salutând călduros invitații de peste Prut. Reprezentanța Republicii Moldova alcătuită din Ansamblul Arțăraș împreună cu Asociația Dacia condusă de Vitalie Ciobanu au ținut sus numele Basarabiei prin cântece și  dansuri tradiționale și totodată apelând la rădăcinele istorice și etnice comune au reafirmat importanța de a păstra lanțul intergenerațional al neamului într-o epocă în care spiritul consumist și gaura neagră a uitării amenință să înghită tot ce întâlnește în cale.  În continuare, grupul parohiei împreună cu ansamblul Arțăraș au cântat cântece patriotice, „Noi suntem ai României”, „A sosit ziua dreptăţii”,  şi altele, întinzând în final hora unirii, moment în care toată lumea, în frunte cu domnul ambasador şi soţia sa, s-a prins de mână într-un spirit unanim de frăţie şi bucurie. 

Front unic, multe tranșee!

Corectitudinea politică

Sărbătoarea Crăciunului la Roma

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Duminică 23 decembrie comunitatea moldovenească din Roma a celebrat sfânta sărbătoare a Crăciunului prin două evenimente de excepție. Începând de dis-de-dimineață la biserica Santa Lucia, de pe lângă Piazzale Clodio, a avut loc o serbare pentru cei mai mici cu jocuri tradiționale de iarnă, și colinde populare. Evenimentul organizat de Ambasada Republicii Moldova în colaborare cu Asociația Dacia a fost o adevărată surpriză pentru zeci de copii de pe plaiurile mioritice care pentru prima oară au avut ocazia să vadă jocul caprei și să simtă căldura sărbătorilor de acasă, alături de mămicele și tătici loc. Ansamblul basarabean Arțăraș, coordinat de doamna Lidia Bolfosu, din care fac parte atât români din stânga cât și din dreapta Prutului, a încălzit cu cântecele sale tradiționale inimile publicului stârnind uneori și lacrimile pline de dor a  unora dintre părinții prezenți la manifestație. După amiază, ansamblul doamnei Bolfosu, floarea la ureche a comunității basarabene din Roma, exemplul unei tradiții vii actuale, și nu a unui folclor nostalgic mimat, a fost invitat de către Asociația Propatria la biserica ortodoxă românească Sf. Pantelimon unde în fața la aproape 200 de persoane a minunat sala cu colindele și cântecele populare moldovenești. Asta după ce cu doar trei zile înăinte acest grup plin de entuziasm a reprezentat atât Rep. Moldova cât și România la Vatican în cadrul întrunirii anuale de sărbători a Sfântului Pontif cu delegațiile comunităților străine din Italia.

La deriva dell'associazionismo romeno

Un aspetto indicativo della perdita di memoria tipica dell'uomo moderno e quindi dell'identità, intesa tradizionalmente come una catena intergenerazionale, si può osservare nell'evoluzione dell'associazionismo romeno in Italia a partire dalla seconda metà del secolo scorso.

Se in seguito alla seconda guerra mondiale la diaspora romena in penisola italiana era quasi interamente costituita da legionari in esilio e da altri dissidenti politici fuggiti dal regime comunista della Romania di allora, attualmente le cose sono radicalmente cambiate.

All'influenza e al contributo, nell'ambiente tradizionalista-identitario italiano, dei vecchi membri della Legione dell'Arcangelo Michele, come Nicolae Bujin e Constantin Papanace, in termini di libri, di testimonianze e di altre attività di trasmissione dell'esperienza maturata durante la lunga persecuzione subita in qualità di legionari, oggi, si sostituisce una radicale deriva verso la retorica del mondialismo e del multiculturalismo.

La comunità romena, che attualmente costituisce l'1,6% della popolazione dell'Italia con oltre 120 associazioni registrate ufficialmente, sembra oggi aver dimenticato che per oltre quarant'anni è stata soggiogata da un regime comunista che, tra l'altro, nel suo intento di comunistizzare il Paese praticava contro gli oppositori la rieducazione mediante la tortura, meglio conosciuta come l'esperimento Pitești.

Privi di memoria nei confronti di coloro che riempirono le carceri comuniste perché colpevoli di essersi opposti all'utopia marxista che propagandava la lotta di classe, l'internazionalismo e l'ateismo, le associazioni romene odierne si sono dimostrate anche incapaci nel riscoprire le orme che i loro antenati rifugiati politici hanno lasciato durante il loro esilio in Italia.

Dimenticato il passato, i martiri, e con la pretesa che il mondo sia nato in concomitanza con loro, tali associazioni hanno sposato la causa multiculturale della sinistra italiana, apostolo dell'immigrazione, senza Dio e senza identità, annebbiando in un colpo solo la Rivoluzione anticomunista del 1989 e infangando la memoria di tutti coloro che si opposero all'Utopia marxista.

Il nuovo stile di azione delle associazioni romene, paradossalmente, non si orienta neanche più contro quelle cause della globalizzazione che hanno trasformato i romeni in rifugiati economici costretti a lasciare la loro terra e i loro cari, ma anzi vengono accettate, contribuendo al progetto di distruzione dell'unità etno-culturale, oltre che del proprio popolo, anche del popolo italiano rispondendo all'appello democratico per la costruzione di un'Italia multietnica.

Nello spirito di una diversità di forma ma senza sostanza, le associazioni romene organizzano regolarmente spettacoli con balli e canti folcloristici perpetuando in maniera morta la tradizione e l'essere romeno. Il filosofo francese, Gustave Thibon, nella sua opera Ritorno al reale, è del parere che tra colui che uccide intenzionalmente la Tradizione e il fariseo che la mima non ci sia alcuna differenza: qui si imbalsama, là si abbandona al forno crematorio, ma, in ambedue i casi, è su di un cadavere che si lavora.

I vestiti e i canti tipici tradizionali romeni sono arrivati così ad essere un mero capitale nelle mani di queste associazioni, da sfruttare di fronte agli italiani e ai connazionali nostalgici, mediante manifestazioni che assomigliano più a degli eventi carnevaleschi che a un vivere sinceramente l'appartenenza.

Senza accorgersi che già dalla prima generazione i giovani romeni parlano nel dialetto del luogo dove risiedono, risultandone un kitch difficile da immaginare, scordandosi la madrelingua e ignorando la propria cultura e gli avi, le associazioni romene si rendono complici di un attacco duro al concetto di "stirpe" di cui esse stesse pretendono di farsi i paladini per affermare nel lungo periodo, di conseguenza, come unico criterio di appartenenza ad un territorio il semplice atto di pagare le tasse, senza alcun legame nel tempo e nello spazio.

Evoluția asociaționismului românesc în Italia

Articol preluat de Schimbarea.info, Frontpress, Blog ND, și rostit la Accademia di Romania pe 21/VII/2012

În urma căderii blocului comunist diaspora românească din peninsula italiană a înregistrat o creștere exponențială ajungând să reprezinte astăzi 1,6% din populația Italiei, devenind astfel prima comunitate de străini ca număr, cu peste 120 de asociații înscrise oficial. Tocmai începând din această perioadă asociaționismul românesc a cunoscut o transformare radicală sub aspectul țesutul social al membrilor săi dar, lucru mai important, și al valorilor inspiratoare de la baza statuturilor.

Imediat după cel de al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor 80 comunitatea românească era alcătuită în marea sa parte de legionari în exil și de alți disidenți politici fugiți de regimul comunist din România. Aceștia au maturat în străinătate o solidarietate strânsă între ei cu scopul, pe lângă cel de a se sprijini reciproc, de a divulga în Italia, pe cât posibil, cărțile cu doctrina și însemnările legionare, care în patrie erau cenzurate sau, mai rău, distruse, dar și pentru a face cunoscute atrocitățile de care au fost martori sub regimul comunist.

Legionarii precum Nicolae Bujin la Roma, și Constantin Papanace în nordul Italiei au reprezentat două figuri importante în acest sens contribuind la difuziunea și traducerea cărților legionare în Italia și totodată legând raporturi strânse cu exponenții ai Movimento Sociale Italiano (MSI), mișcare în care Cărticica șefului de cuib devenise, și continuă să fie și astăzi pentru actualele mișcări identitare, un text fondamental pentru formarea și organizarea propriilor militanți.

Nicolae Bujin, în mod deosebit, e cunoscut în capitala italiană pentru parteciparea sa la diferite conferințe pe tema Gărzii de fier dar și datorită excursiilor, în stil legionar, organizate prin Appennini împreună cu diferite comunități naționaliste din Roma.

În acest context nu trebuie să surprindă, așadar, că în bibliotecile italiene din principalele orașe universitare precum Roma, Padova, Milano, Torino sau Veneția se pot găsi cu ușurință operele din perioada interbelică a marilor autori legionari, chiar și în limba română, care în România cu greu sunt accesibile publicului larg, de la Nae Ionescu la Vasile Marin, de la Ernest Bernea la Petre Țuțea sau Trăian Brăileanu.

Un episod curios care merită menționat este recentul scandal din mediul academic transalpin când s-a descoperit cu surprindere că filozoful legionar Constantin Noica fusese plagiat de către un filozof italian, Umberto Galimberti.

Influențele diasporei românești, constituită din exiliați politici, s-au extins cu precădere în mediul tradiționalist-identitar unde cuvinte precum "Cuib" sau sintagme gen ”economie legionară”, au intrat în lexicul italianilor naționaliști pentru a exprima concepte specifice neidentificabile altfel.

Începând din anul 2000, caracteristicele diasporei au ajuns să se schimbe iar fluxul migraționist a început să fie alcătuit, de această dată, din refugiați economici, majoritatea muncitori, toți crescuți și educați sub regimul comunist și în pseudodemocrația care a urmat după revoluția din 89.

Fie că e vorba de democrația socialistă sau de cea capitalistă scara valorială a Revoluției franceze din care acestea se trag și-au impus influența asupra noilor generații de români demostrând o clară ruptură de mentalitate și de valori cu generațiile interbelice crescute la umbra idelurilor precum Dumnezeu, Neam și Țară.

Asociaționismul românesc din al 3lea mileniu e unul care s-a lepădat de naționalism alunecând spre stânga italiană apostol al imigrației, fără Dumnezeu și fără identitate obișnuită să vadă străinul ca o valoare a priori in numele multiculturalismului.

Dacă înăinte de 89 românii refugiați în Italia își trăiau românitatea prin toată ființa lor, apelând înăinte de toate la o ținută interioară (sintetizabilă în Sentimentul românesc al ființei de Noica) și la tot ceea ce este valoare in modul românesc de raportare la existență păstrând legătura cu elementele existențiale ale culturii și civilizației românești prin modul de a fi, fără a pretinde de a avea alt status pe solul italian decât cel de oaspete, neo-asociaționismul de după Revoluție a adoptat cu totul alt stil.

Paradoxal, deși provin dintr-o țară care a fost subjugată 40 de ani sub dictatura comunistă, noile asociații românești de astăzi, s-au orientrat spre ambientele politice și culturale ale stângii cosmopolite și relativiste lipsite de idea de neam și susținătoarea metișului. Noul stil al acestora constă esențialmente în organizarea regulată de spectacole care se refac la portul tradițional și la cântecele populare românești precum si la vânzarea de produse artizanale, dând apă la moară iubitorilor diversității fără conținut, al multiculturalismului, perpetuând în manieră moartă tradiția și modul de a fi român. Gustave Thibon, în opera sa Retour ou réel e de părere că între cel care nimicește intenționat tradiția și fariseul care o mimează nu există nicio diferență: aici se îmbalsamează iar acolo se abandonează la crematoriu, dar, în ambele cazuri e asupra unui cadavru ce se lucrează.

Costumele și cântecele tradiționale românești au ajuns în acest fel un capital, în mâinele acestor asociații, de exploatat în fața italienilor și al nostalgicilor, prin manifestații care sunt mai de grabă un carnaval decât o trăire sinceră al românismului.

Asociațiile românești care au asimilat aceste false valori al stângii italiene, fruct al retoricii democratice, precum cele ale cosmopolitismului, al relativismului și al europeismului de tip comunitar sunt complici nu numai la amenințarea caracterului autohton al poporului italian prin promovarea unei politici multiculturale sinucigașe care urmărește egalitatea intre imigranți, în particular cei extraeuropeni, și gazde, dar atacă și idea de națiune de care ele însăși pretind a se face paladini, pentru a afirma pe termen lung, drept consecință, ca unic criteriu de apartenență la un teritoriu simplu act de a plăti impozite.

Ieși din sistem și miscă-te în rezistență!!

Concluzii despre acțiunea de la Anagnina

Articol preluat de Stiriazi, Noua Dreaptă - Italia

Observând impactul mediatic care a avut acțiunea de la Anagnina, atât în Italia cât și în România, pot spune c-am observat aspecte care, dacă nu aș fi cunoscut ambele fețe ale medaliei, aș fi ignorat. Mai jos câteva concluzii la care am ajuns:

1. Consider că felul în care a fost mediatizată acțiunea de la Anagnina e incă o confirmare a teoriei „spirala tăcerii”.

Pe scurt, se impune societății prin intermediul mass mediei o opinie care devine dominantă în virtutea bombardamentului mediatic. Acest punct de vedere nu corespunde în mod necesar cu opinia majorității care se simte în mod eronat în minoritate. În consecință, indivizii tind pe termen lung să se modeleze punctului de vedere dominant pentru a nu fi izolați și sancționați de societate.

Dacă e să citesc comentariile românilor la articolele despre acțiunea de la Anagnina rezultă evidentă care este opinia majorității. Chiar și reacția publicului la concertul Madonnei la București este un indicator cât se poate de valid.

Opinia dominantă însă, se poate observă în felul în care Antena3, RealitateaTv, Protv, Mediafax, etc au prezentat știrea.

2. Țin minte un proverb care spune, „o jumătate de adevăr echivalează cu o minciună toată întreagă”. La fel se poate spune și despre multe articole care se referă la Noua Dreaptă și la presupusa homofobie și rasism anti-țigănesc al acesteia.

3. Consider că toată mass media din Italia (Corriere della Sera, Leggo, Rai2, Il Messagero, etc) a prezentat știrea în mod obiectiv. Când zic obiectiv mă refer la lipsa de calificative neîntemeiate cum ar fi acuzația de rasism și prezentarea intențiilor reale ale autorilor descrise prin comunicatul de presă.

În România însă, aproape toată mass media importantă (Antena3, RealitateaTv, Mediafax, Cotidianul, etc) cu exceptia ziarului Gândul și alte ziare și site-uri mai mici, au distorsionat mesajul acțiunii cu acuzații de rasism și prezentând-o ca o acțiune extraordinar de extremistă care incită la ura și la violență, exemplu interventul lui Tudor Ionescu la Antena3 unde acesta este pus la zid de invitati si de moderatorul emisiuni insăși.

Deci să recapitulăm. Acțiunea de la Anagnina în Italia, țară mult mai sensibilă decât a noastră la teme precum discriminarea, e văzută de către mass medie ca o luare de atitudine împotriva degradării. Aceeași acțiune identică însă e prezentată în România ca un act extremist și rasist împotriva țiganilor.

În final concluzia nu poate să fie decât una: Mass media din România joacă un rol important în procesul de manelizare a României.

Conferenza su Corneliu Zelea Codreanu in Italia

Conferenza su Corneliu Zelea Codreanu a Modugno, provincia di Bari. Il relatore è padre Lino della diocesi di Civitavecchia, provincia di Roma, fuggito negli anni 70 dal regime comunista della Romania di allora. Più sotto, per una miglior praticità, ho dato un titolo aprossimativo, in base al contenuto, a ciascuno dei 6 filmati in cui è divisa la conferenza.


1) Introduzione della figura di Corneliu Zelea Codreanu: un nome impronunciabile?

2) C.Z.C.: simpatizzante del nazional-socialismo tedesco o eroe nazionale romeno? Studio per comparazione con gli altri casi europei.

3)L'avversione verso il comunismo. L'antisemitismo.

4)L'antisemitismo. L'avversione verso la democrazia.

5)Ortodossismo e Catolicesimo. Sui dossier dei servizi segreti comunisti.

6)In conclusione: gli ebrei, da avversari ad alleati?

Poezie pentru românii plecaţi peste graniţe

Vreau să împărtăşesc o poezie care am primit drept comentariu la un articol şi care autorul o dedică românilor emigranţi "ce hălăduesc ca umbrele pe aproape intreg mapamondul, neregasindu-si propria persoana" cum spune dânsul în acelaş comentariu. Titlul poeziei mi-e necunoscut iar autorul s-a semnat ca Nicolae.

Voi toţi,cei alungaţi din ţară,
Transmiteţi energia voastră
Pe-a ţării noastre scumpe plaiuri,
Pe munţii noştri cei bogaţi,
Pe Marea Neagră cea albastră,
Pe oseminţele strămoşilor din holde,
De unde exploda odată porumbul şi secara.
Azi e doar ruşinea şi ocara
Energia voastră e gândul dragostei rămase acasă cu părinţii,
Cei care ne-au iubit, ieşiţi din baierele minţii.
Energia voastră e dragostea de ţară,
Adunată ca un nimb pe-un petic de eter.
E conştiinţa unui neam de zeci de mii de ani,restrânsă pe-o pajiste de cer.
Şi stă de veghe să nu pchiara neamu' nostru, să nu pchiara.
Puneţi energia voastră,ca să salvaţi o ţară.

Reproşuri II

Articol preluat de Blog Noua Dreapta

A doua critică pe care am primit-o pentru faptul că mă consider naţionalist e "de ce nu am rămas să mă zbat în ţara mea".

Considerând că cei care îmi aduc această critică nu ţin cont nici de vârsta fragedă la care am părăsit ţara şi nici de status-ul meu de student încerc să-mi argumentez apărarea fără să fac vreo referinţă la cele ce ar putea părea nişte justificări ieftine.

În primul rând un naţionalist nu e Dumnezeu pe pământ. El la fel ca oricare individ de pe acest glob poate să facă faţă anumitor circumstanţe până la un anumit punct. Ori nimeni nu poate să înfrunte individual probleme ce de fapt sunt colective, cum sunt cele economice, politice, etc. Caracteristica de naţionalist în acest caz vrea să însemne o anumită scară de valori. Dar a fi naţionalist înseamnă şi a reuşi să combini sentimentul cu acţiunea. Din acest motiv condiţia de imigrant nu poate să împedice un naţionalist să se declare ca atare şi să ia atitudine în micul său pentru idealurile în care crede.

În definitivă, ca naţionalist sunt convins că eu la fel ca şi alte persoane am fost nevoiţi să ne părăsim ţara pentru că deciziile şi valorile oamenilor care ne conduc nu au ca criteriu esenţial "naţionalitatea" în sensul de cultivare a românităţii altfel s-ar fi impedicat crearea unei situaţii care să alimenteze emoragia poporului în afara statului şi s-ar fi făcut din acest fenomen al imigraţiei principala problema de pe agenda guvernului.

Reproşuri I.

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă

Mi s-a reproşat în diferite rânduri cum că naţionalismul meu în situaţia mea de imigrant într-o ţară străină ar fi contradictoriu, paradoxal chiar. Probabil există impresia asta pentru că de obicei naţionaliştii sunt cei care se împotrivesc cel mai mult imigraţiei iar o altă ipoteză ar fi faptul că un adevărat naţionalist rămâne în ţara sa.

Mai întâi despre primul punct.

Într-adevăr, şi eu, sunt împotriva imigraţiei şi o zic tocmai din postura de imigrant, ceea ce ar trebui să pună pe gânduri. Consider că există o mare diferenţă între a fi împotriva fenomenului imigraţiei şi a fi împotriva imigrantului ca individ. Pare banal dar mulţi confundă perspectivele astea două. Un imigrant e o victimă a sistemului, care împins de necesităţile economice, sociale sau politice este constrâns să-şi găsească alt loc decât cel natural în care s-a născut. Ca atare imigrantul e rupt de propria cultură, de lanţul generaţional al neamului său, de contactul cu pământul care i-a dat suflarea. El răspunde indirect chemării din partea unei mâini invizibile care-l împinge să-şi părăsească ţara pentru a merge acolo unde este nevoie de el ca forţă de muncă ieftină atras de mirajul bunastarii materiale. Imigrantul e de două ori victimă. O dată când e nevoit să plece, a doua când odată ajuns în ţara străină trebui să devină cea ce de fapt nu e, să se modeleze noului context. El nu va putea să exprime propria sa esenţă culturală pentru că contextul nu e cel natural în care aceasta să se dezvolte.

Fenomenul imigraţiei, pe de altă parte, pune în pericol existeţa însăşi a poporului gazda minând coeziunea sa culturală şi etnică. "Naţiunea e expresia culturii, cultura e expresia natiunii" scria în operele sale profesorul A.C. Cuza. O comunitate minoritară de imigranţi, fiind purtătoarea unei viziuni culturale specifice ei, prin definiţie va pune în discuţie anumite tradiţii, anumite reguli, etc care filtrate prin viziunea lor ar putea părea "ciudate".

Deci e fenomenul imigraţiei problema, nu imigrantul în sine. Nu poţi considera imigrantul ca pericol pentru unitatea etno-culturală a poporului tău atât timp cât el în primul rând e victima care e supusă asimilării şi riscului să-şi piardă identitatea. Nu cred că există imigranţi, cu rare ecepţii poate, care nu s-ar întoarce la ei în patrie dacă ar avea o viaţă decentă.

În concluzie, nu cred că e paradoxal faptul de a fi naţionalist într-o ţară străină pentru că eu ca şi italianul care devine instrăinat în propria sa ţară suntem victimile unui sistem global bazat excluziv pe logica libertăţii de mişcare a marfei şi a forţei de muncă. Ca atare naţionalismul nostru nu doar vrea să însemne o împotrivire (în micul nostru) a acestei logici globale de raportare la realitate dar ne induce şi la un respect reciproc încât ambii avem aceeaşi scară de valori într-o lume care ne este opusul.

Despre al doilea punct voi scrie în articolul următor.

Tu în primul rând eşti Român, pe urmă ceilalţi

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă

În seara asta, eram în gara Roma Ostiense, aşteptam trenul care trebuia să mă conducă acasă. L-am aşteptat cred mai bine de jumătate de oră din momentul când trebuia să fie deja ajuns. Lucru curios e că în ciuda aşteptării şi orei târzii nu mi s-a întâmplat să aud discursuri despre tresăturile generale ale poporului italian cum mi s-ar fi întâmplat probabil dacă eram pe meleagurile României. Asadar, in timp ce aşteptam trenul, la linia 4, observ pe primul peron un cuplu de concetăţeni care fără să mai stea prea mult pe gânduri traversează fără un pic de jenă calea ferată ignorând faptul că există un subpasaj anumea, că traversarea liniilor ferate e strict interzisă şi că se uitau la ei sute de persoane indignate. Dar tupeul lor nu se terminase aici pentru că la scurt timp femeia a traversat înapoi toate cele 4 linii ca să-şi cumpere o băutură răcoritoare de la bar ca apoi tot deasupra lor să revină unde-şi lăsase singur bărbatul. Episodul m-a şocat. M-a şocat pentru că de la fizionomie până la îmbrăcăminte era evident şi pentru un italian că erau din Est. Când am povestit episodul unei prietene mi s-a răspuns "ce persoane inconştiente". Eu nu cred că acele persoane erau inconştiente. Eu cred că acele persoane se considerau prea şmechere să mai înconjoare ca toţii "fraierii" folosind subpasajul. Mai ales că acestă atitudine de a-şi dovedi "valoarea" era evidentă şi prin vestimentaţia de prost gust, tipic manelistă, care o purtau. Acum stau şi mă gândesc la acea categorie de complexaţi, care în România de exemplu ar fi blestemat tot neamul pentru jumătatea de oră de întârziere a trenului. Complexaţi cu paşaport românesc de care e plină Italia. Complexaţi care la un episod cum e cel abia descris, oricât de banal poate fi, ar fi zis "uite românii", şi ar invoca acel episod pentru toate discursurile de sustinere a tezei că vezi Doamne "îi e ruşine să zică că-i Român".
Eu continuu, după 12 ani de Italia, să nu înţeleg persoanele care se declară Români în funcţie de cum se comportă anumite segmente din populaţia României. E ceva care mă depăşeşte. E curios încă un aspect: persoanele, cum ar fi maneliştii din gara Romei, deşi nu dau doi lei pe noţiunea de "Român", şi tot ce aceasta implică, sunt luaţi de acei complexaţi cu paşaport românesc drept imagine peiorativă a României şi a poporului Român, uitând că la rândul lor au un certificat de naştere pe care scrie ROMÂN!

Am apărut în ziar ca opinie

Câteva zile în urmă intrând pe un portal de știri care-mi dăduse o colegă de facultate pentru a citi un articol de al ei, mi s-a întâmplat să las câteva comentarii la unele articole în care subiectul central erau ”i rumeni”. Evident în articolele respective nu se vorbea de bine. Oricum, rămâne faptul că comentariile mele au suscitat curiozitatea directorului acestui ziar on line care a dorit să afle mai multe despre punctul meu de vedere. În acest fel am început să corespondez cu acest director care pân la urmă a decis să publice pe site opinia mea.

Salernoinprima

Dacii cuceresc Roma

Cu ocazia zilei ”Natale di Roma”, o sărbătoare legată de fondarea orașului Roma au avut loc acum câteva zile pe străzile capitalei italiene o serie de parade la care au participat legionari, gali, celți dar în primul rând DACI!

Mai întâi câteva date. Pe 21 aprilie 753 î.H. se presupune c-ar fi fost întemeiată Roma de către unul din gemenii lupoaicei, Romulus. Începând de la acestă dată se numărau anii pe vremea Romei Antice, cu locuția ”Ab Urbe condita” adică ”de la fondarea Orașului”. În perioada fascistă, 21 aprilie era zi națională, devenind mai apoi după 1945 o sărbătoare doar în Roma.

Dacii, pentru prima dată prezenți la o asemenea manifestație, au fost reprezentați de un grup de români din Cluj-Napoca, de la Asociația Terra Dacica Aeterna, care au reprodus în mod fidel costumele de acum 2000 de ani.





Lupta între Daci și Romani.



Toate filmulețele au fost făcute de Gheorghe Giovanni Teava