La generazione Erasmus

A partire dalla fine del secolo scorso la società civile, finanziata rigorosamente da ingenti somme estere, ha messo in moto una gigantesca e sottile campagna, che continua tutt’ora, consistente nell'educare i giovani ad essere “aperti”, “tolleranti” e “senza complessi”, guarda caso proprio quello di cui ha bisogno il mercato internazionale del lavoro. Il risultato è davanti agli occhi di tutti: la generazione Erasmus. Quest'ultimo è il nome del programma universitario europeo che permette agli studenti di trascorrere parte della loro carriera accademica in un paese dell’Unione, istruendoli ad essere “flessibili” e internazionalisti o, ancora meglio, la generazione “Work and Travel”. Questa formula, indica le offerte lavorative provenienti da paesi lontani indirizzate ai giovani attirandoli a lavorare per delle paghe misere in cambio della possibilità di viaggiare, adescandoli con la promessa dell’esperienza e della novità.

Una intera generazione di giovani cresciuta non avendo alcuna aderenza alla terra, che non desidera nulla per il proprio paese, se non un’occasione per andarsene oltre i mari e in paesi esotici per un “job”. La sua libertà non significa altro che la libertà di essere nessuno, di evadere il più lontano possibile dalla nave naufragata. Una parte di questi naufraghi non vogliono neanche più tornare. Ma non perché sarebbero disgustati dell’incompetenza e della corruzione  della classe politica antifascista (motivo molto serio tra l’altro)  che hanno ridotto il paese sul lastrico, ma perché non hanno più alcun valore che giustifichi un ideale. Non hanno un sentire in base al quale associarsi per dare vita a una forza sociale. Non trovano motivi per rimanere o per ritornare a casa perché sono privi di qualsiasi forza creatrice. 

Cos’altro avrebbero da proporre al di fuori di americanismi e gadget d’ultima ora?

Ci si muove progressivamente verso il modello della “società aperta”, nella quale l’unico diritto reale è quello della “libera circolazione”. Aspetto, quest’ultimo, paradossale, che è facilmente visibile nel caso dell’Europa dell’est, la quale con la caduta del blocco comunista, ha si guadagnato il diritto a viaggiare liberamente, ma ha perso il diritto di rimanere a casa.

Si spera che ben presto i giovani prendano coscienza del fatto che i problemi si possono risolvere solo attraverso “noi stessi”, raggruppandosi, mediante il lavoro e il sacrificio. Un’altra via semplicemente non esiste.

Diferența între camarad și prieten

Articol preluat de Frontpress

Este necesar să clarific un echivoc. Sunt persoane care am cunoscut pe frontul de luptă și care după o vreme au plecat, gândidu-se că războiul s-a încheiat, că este un lucru care nu îi mai privește și că ocupându-se exclusiv de interesele proprii ar fi putut rămâne prietenii mei ca înăinte.

Greșit, noi nu eram prieteni înăinte, și nu vom fi niciodată. Noi eram uniți în funcție de un al treilea element: lupta pentru Cauză, într-un pact de fidelitate și de solidaritate, într-o atmosferă de frăție, ceea ce  deosebea raportul nostru de cel de prietenia cotidiană. Cu cei care încă mențin această legătură, chiar dacă nu au aceleași valori și idei ca și mine și nu facem parte din aceași organizație, mă simt legat frățește.

Deseori, cu unii nici nu există simpatie, nu ne auzim cu lunile de zile, din punct de vedere ”sentimental și de prietenie” poate nici nu ne suportăm, dar această limită este subordinată motivului pentru care ne întâlnim. Limitele umanului sunt subalterne față de ceea ce trebuie să aibă suveranitatea: devotamentul dezinteresat pentru Idee, front unic, multe tranșee.

Chiar dacă ei cultivă roșii, dovlecei sau vinete în mod diferit față de ceea ce eu cultiv în grădina mea, nu există nicio problemă. Ei dedică parte din viața lor pentru luptă, sacrificând timp, bani, și interesele personale pentru bătălie, iar asta îmi este suficient. Apoi, există pietenii, de aceștia sunt legat prin simpatie. Ei nu au cerut niciodată să fie ”considerați” camarazi de luptă, sunt persoane cu care am un raport obișnuit de amiciție și de simpatie. Câteodată e mai prietenos, câteodată mai puțin, dar care nu pretinde mai mult decât un sănătos raport de susținere și de ajutor reciproc. Așadar: șireții, cei care ce spun ”îmi fac treaba mea dar sutem toți camarazi”, cei care trăiesc pentru interesele proprii și te considertă un fraier care încă pierde timp, cei care după ce au învățat două formule politice, trei lozinci și patru mișcări de repezeciune, acum se cred mai isteți, aceștia stau la nivelul inferior. Nu sunteți nici carne și nici pește. Hibrizi, nu folosiți la nimic.

Tradus de pe Azionepuntozero