Revoluția se află în lucrurile mici!

Tradiția

Ce contează deci trecutul încât trecut? Nu vă dați seama că atunci când plâng deasupra rupturii unei tradiții, în primul rând la viitor mă gândesc? Când văd putrezind o rădăcină, mi-e milă de florile care mâine se vor usca din lipsă de sevă.

Gustave Thibon, în L'uomo maschera di Dio.

Apropo de sufletul pereche

Stupid și otrăvitor este mitul ”sufletului pereche” creat special pentru fiecare dintre noi și care este suficient sa-l întâlnesti pentru a realiza pe pământ raiul dragostei.

Desigur, un minim de armonie prestabilită este esențială pentru înflorirea unei mari iubiri, dar această consonanță minimă între suflete, sute de femei o realizează în mod aprioristic cu privire la fiecare bărbat și sute de bărbați cu privire la fiecare femeie.

Este nevoie de toată candoarea tinereții, ignoranța sa de viață pentru a nu lua în calcul acest adevăr. Și, de asemenea, este nevoie de mult orgoliu: trebuie să te crezi unic și solitar ca un dumnezeu că doar un alt dumnezeu, la fel de unic și solitar, poate să te înțeleagă și completa.

Un singur Tristan pentru o singură Isolde: divinizarea iubirii umane, care, la fel ca toate idolatriile, duce direct la distrugerea idolului. Don Juan este fiul lui Tristan, și seamănă în mod teribil cu tatăl său. Amândoi sunt captivii mitului amantei perfecte și unice pregătită în prealabil de către destin: unul își imaginează că o posedă, celălalt o caută. Amândoi cred în absolut, în paradisul iubirii, dar la un paradis gratuit și ”de plimbare”, creat numai pentru întâlniri și prezențe.

De fapt, armonia unică și de neînlocuit între două suflete este, în momentul întâlnirii, doar o schiță nedeterminată într-o matrice de iluzie.

E din comuniunea de zi cu zi, din bucuriile, durerile, eforturile și sacrificiile împărtășite, pe baza cărora ea obține apoi forma sa precisă și imuabilă. ”Sufletul pereche”, ”jumătatea noastră”, nu ne este dată a priori, ci a posteriori, sunt iubirea și fidelitatea noastră care o crează. Ar fi putut fi alta, dar după toate încercările iubirii, ea poate fi doar una.

Soția unică se merită: adevărata monogamie, adică, fuziunea definitivă a două destine, se află mai degrabă la sfârșit decât la sursa dragostei.

Gustave Thibon, supranumit "le philosophe-paysan", in Ce que Dieu a uni

Tradus de pe Belle et Rebelle