Crăciunul și solstițiul de iarnă

Mergând prin oraș în aceste zile nu putem să nu observăm acea particulară atmosferă de bucurie care, ca în fiecare an, anticipă sosirea Crăciunului. Din ce în ce mai des însă, în imaginariul modern, această sărbătoare este trăită exsclusiv sub aspectul comercial și material în timp ce adevăratul său semnificat trece pe planul doi.

Cu progresiva îndepărtare a omului de natură, acesta a devenit din ce în ce mai indiferent față de ciclicitatea naturii și față de multiplele sale manifestari. Marea majoritate a persoanelor trăiesc succesiunea sezoanelor doar pentru că își dau seama de schimbarea temperaturii și, în cazul în care mai sunt obișnuiți să o facă, pentru că observă în natură niște schimbări evidente.

Dar ce legătură există între lumea naturii cu ciclicitatea sa și o sărbătoarea aparent legată obiceiurilor populare și religiei precum Crăciunul?

Aspectul cel mai important, care nu este deloc cazual, e că Crăciunul se sărbătorește în proximitatea unui alt eveniment foarte important, cel al solstițiului de iarnă, care cade pe 21 decembrie. Solstițiul de iarnă este un eveniment de o deosebită importanță deoarece este ziua cea mai scurtă din an, în timpul căreia Terra se află în punctul cel mai îndepărtat de soare în ciclica sa rotație în jurul acestuia.

Pentru toate popoarele antice, acest period al anului asumă un fondamental aspect simbolic, de natură esoterică. 

De fapt, începând cu a doua zi după solstițiu, zilele încep din nou pe nesimțite să se lungească, simbolizând victoria soarelui asupra întunericului și întoarcerea perioadei de lumină, care va atinge apogeul în solstițiul de vară, cea mai lunga zi a anului. În timpul celei mai lungi noapți al anului, prin urmare, atunci când lumina părea să fi lăsat definitiv spațiu întunericului, în antichitate se aprindeau focuri propice aceastei victorii și renaștere.  Acest eveniment, însă, nu era trăit exclusiv ca unu de natură exterioară, ci era un moment în care fiecare se oprea și se gândea asupra persoanei sale și asupra activităților sale, făcând o sinceră critică introspectivă, urmată de celebrarea acestei renașteri de lumină în noi înșine. „Precum în cer așa și pe Pământ” ne învață rugăciunea Tatăl Nostru, care ne comunică principiul potrivit căruia există o legătură de corespundență între macrocosmos și microcosmos, adică între ordinea universală și ordinea din sufletul omului.

Victoria luminii asupra întunericului, prin urmare, stabilește o dobândită, și o reînnoită, stare de a fi, care după ce și-a lăsat la spate cele mai întunecoase aspecte pe care aceasta le adapostea, este gata pentru a mărșălui spre o lume mai luminoasă cu energii spirituale împrospătate.

Astăzi, din nefericire, așa după cum scrie Mircea Eliade în cartea Sacrul și Profanul, ”experienţa religioasă a populațiilor urbane nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu”.

 Cu aceste câteva rânduri sperăm să fi contribuit într-o mică măsură la menținerea în viață a sensului și semnificației a ceea ce este, probabil, momentul cel mai important al anului, cu speranța că această conștientizare va crește și va îndepărta materialismul gol care a pus stăpânire pe această Sfântă Sărbătoare și cu certitudinea că un om care vrea să se considere în armonie cu natura, încât Creație divină, nu poate să nu-l recunoască.

Eseu despre Duminică

Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege, face din sărbătoare o îndatorire cetățenească.; dar nu o înțelege.

S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică.  Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”? 

În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva. 

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești opsânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu stășnicie. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbata seară până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. 

Cât poate înțelege din blestemul aceasta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma. 

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii.  Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine.  E ziua Domnului; adică ziua singutătății tale, a întoarcerii tale la izvor.

E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua - nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i este lui nicidecum ziua  regăsirii; ci a unei pierderi de alt timp în lume.  A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz ca și într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze. Blestemul e șomajul, ceea ce indică nivelul de „progres” uman atins de societatea actuală.

Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție, nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Articol preluat și adaptat din cartea ”Eseuri de Duminică” de Constantin Noica

Universul, prima „carte” a lui Dumnezeu

Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. [..]. Experienţa lor religioasă nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

Mircea Eliade, în Sacrul și Profanul.

Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

De ce contează frumusețea?

Este întrebarea pe care scriitorul și filozoful Roger Scruton și-o pune într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez încearcă să transmită de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu. 

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declara Scruton într-un interviu. 

Degenerarea artei moderne așadar se datorează înlocuirii sentimentului de frumusețe care tinde spre Dumnezeu, care elevă spiritul omului, cu originalitatea fără suflet fiu al relativismului. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”

Fizica nu poate fi decât secundară metafizicii

Conform antropologului francez René Guénon esențialul cunoașterii în civilizațiile de tip tradițional era constituit de pura doctrină metafizică iar tot restul se lega doar în calitate de consecințe sau de aplicații a diferitelor realități contingente. Astfel științele, cunoașterea care se referă la sfera relativului, adică a materiei, în aceste civilizații erau simple dependențe, aproape niște prelungiri sau reflexe a cunoașterii absolute referitoare la principii. Însuși Aristotel scria că fizica era doar ”secundară” față de metafizică, cea dintâi fiind  doar domeniul de aplicație a legilor naturii.

Concepția modernă însă, pretinde să asigure științelor independența negând tot ceea ce le transcende. Occidentalii cultivă știința nu pentru cunoașterea în sine, chiar și inferioră de ar fi, ci mai ales pentru aplicațiile practice și, indirect, pentru oportunitățile comerciale. Pentru a se convinge de asta ajunge să ne gândim cât de ușor  se poate confunda astăzi știința cu industria sau cum în imaginariul colectiv figura inginerului sau a inventorului reprezintă tipul însuși al omului de știință.

Prof. Virgiliu Gheorghe este biofizician iar felul în care acesta își conduce și  prezintă cercetările amintește de abordarea cunoașterii din civilizațiile tradiționale menționate de Guénon. Dacă știința modernă, negând orice principiu superior, s-a redus la a formula probabilități și aproximații, un exemplu clar în acest sens fiind teoria falsificării lui Popper, Virgiliu Gheorghe, prin credința creștină ortodoxă, se conexează principiilor eterne partecipând astfel la imutabilitatea acestora dând cercetărilor sale o profunzime și o soliditate care știința modernă obișnuită a pierdut începând cu Pozitivismul. Ceva similar, observă Guenon, s-a verificat și în sfera socială. unde lumea modernă a pretins să separe dimensiunea temporală de cea spirituală. Dar aici nu se contestă deosebirea existentă între două principii care efectiv se referă la două domenii diferite, cum este cazul metafizicii și al științelor. Ci mai de grabă, din cauza unei concepții eronate a spiritului analitic modern, se uită că a deosebi nu înseamnă a separa. Constituit de la sine, puterea temporală perde legitimitate la fel ca științele moderne.

Printre temele abordate în conferința ”Sinele și identitatea omului” de prof. Virgiliu Gheorghe merită menționate: formarea eului / personalității tânărului din mass-media, influența opiniei publice asupra convingerilor noastre, schimbarea în timp a reperelor fundamentale educative ale fiecărui individ, permisivitatea sexuală la tineri, asimilarea produselor cu personaje în publicitate, mecanismele psihologice ale folosirii facebook-ului, femeile își asuma treptat funcția de obiect sexual al bărbatului.

Un samurai al Occidentului

În fața defaimării la care este supus Dominique Venner, al cărui gest a fost pictat de televiziunile democratice spălătoare de creiere, ca fiind mișcat de frustrarea față de recenta lege care legalizează căsătoriile homosexuale, este important să se aducă în atenție, pentru par condicio, scrisoarea care a scris-o el însuși pentru a explica gestul său. O scrisoare dictată de dragoste față de propria țară și de propriul neam, și nicidecum de un întunecos ferment de ură, cum sistemul încearcă să ne convingă. Fără îndoială Dominique Venner, având o concepție sacră a vieții, era da un opozant al unei legi care transformă căsătoria tradițională într-o parodie modernă, ale cărei consecințe merg cu mult mai încolo de o simplă legalizare a unui proces în act, dar transformarea sa într-un simplu activist anti-gay care nu reușea să depășească grija sodomiților este de o nerușinare cumplită, o intenție clară de a demoniza, de a dizinforma și în ultima instanță de a arunca noroi asupra unui sacrificiu lucid, voluntar, luminos. Gestul său amintește de cel al scriitorului Yukio Mishima, din 25 noiembrie 1970, care și-a luat viața prin ritualul seppuku pentru onoarea Japoniei, țara sa.

 ”Alors que tant d’hommes se font les esclaves de leur vie, mon geste incarne une éthique de la volonté”. Dominique Venner

Scrisoarea lui Dominique Venner

“Sunt sănătos trupeşte şi spiritual şi sunt copleşit de iubire pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Iubesc viaţa, şi nu aştept nimic de dincolo, înafară de perpetuarea rasei şi a sufletului meu.

Totuşi, în seara acestei vieţi, eu mă simt nevoit să reacţionez cît timp mai am puteri, în faţa pericolelor imense ce stau în faţa patriei mele franceze şi europene. Cred că este necesar să mă sacrific pentru a rupe somnul letargic care ne copleşeşte. În semn de protest, eu îmi ofer ceea ce-mi rămîne din această viaţă. Aleg un loc de o înaltă simbolistică – Catedrala “Notre Dame” din Paris, pe care o respect şi o admir şi care a fost edificată de geniile înaintaşilor mei.

În timp ce atîţia oameni se transformă în sclavi ai propriilor interese, gestul meu vine să aducă un exemplu de voinţă. Îmi dau moartea cu intenţia de a trezi conştiinţele adormite. Eu vin să protestez contra acestui mare pericol. Eu protestez contra acestei otrăvi sufleteşti şi contra patimilor individuale, care vin să distrugă valorile noastre identitare – inclusiv familia, soclu intim al civilizaţiei noastre multimilenare.  În timp ce apăr identitatea tuturor popoarelor la ele acasă, mă răscol de asemenea împotriva crimei care vizează înlocuirea populațiilor noastre.

Discursul dominanat din ziua de azi, nu iese din ambiguităţile sale toxice, şi europenii vor suferi consecinţele. Poporul nostru deţine o memorie proprie, pe baza căreia noi trebuie să ridicăm viitoarea noastră renaştere, o renaştere în opoziție cu metafizica nelimitatului – sursă nefastă a tuturor derivatelor moderne.

Îmi cer de pe acum iertare de la toţi cei care vor suferi din urma morţii mele. Îmi cer iertare de la soţia mea, de la copii mei, de la nepoţii mei precum şi de la prietenii mei. Dar, odată fiind trecut şocul morţii mele, sunt sigur că atît unii, cît şi alţii vor înţelege sensul gestului meu, iar frica se va transforma în demnitate. Le doresc puteri celor de mai sus, pentru a rezista. Ei vor găsi în scrierile mele recente prevestirea gestului meu.

Vremuri noi, aceași tranșee

Tradiția nu este trecutul.

Tradiția nu are de a face cu trecutul

nici mai mult nici mai puțin decât are de a face

cu prezentul sau cu viitorul. Se situează dincolo de timp.

Nu se referă la ceea ce este antic,

la ceea ce este în spatele nostru:

ci la ceea ce este permanent, la ceea ce se află ”înlăuntrul nostru”.

Nu este opusul invovației,

ci cadrul în care trebuiesc să se desfășoare

inovațiile pentru a fi simnificative și durabile”

Alain de Benoist 

2766 ab Urbe condita

În ziua de azi este ceva comun a te raporta la Roma ca la un simplu oraș turistic ale cărei ruine și monumente nu reprezintă nimic altceva decât o ocazie pentru a fi imortalizat în poze în timp ce te afli în vacanță. Complice de această atitudine eronată, dincolo de superficialitatea persoanelor, prea ocupate  pentru a privi peste contingențe  și viața cotidiană, aceiași istorici contemporani care, fideli cum sunt scientismului, pretind să ne învețe ceea ce de fapt transcende abordarea empirică. Uite-i atunci atribuind mărețea de odată a Romei imperiale norocului sau atrenamentelor militare fără a mai recunoaște motivațiile spirituale profunde și idea universală întruchipate în ea.

În anticul Imper roman ei văd doar vastitatea teritorială nu Idea care domina acest pământ. Ei privesc spre trecut pentru speculațiile intelectuale în sine și pentru potențialul utilitarist în prezent, posibil comercial, în vreme ce pe noi ne înteresează timpul ce s-a scurs doar atât timp cât vedem în el reflexul eternității. După cum scrie Plutarh, Roma ”nu ar fi putut deveni o astfel de putere dacă nu ar fi avut, într-un fel, origine divină, în așa fel în cât să ofere înăintea ochilor celorlalți, ceva de măreț și de inexplicabil”.

În mod diferit față de actuala Uniune europeană, întemeiată pe idea materială a interdipendenței economice dintre popoare și pe ideologia individualismului absolut al cărei manifest este declarația drepturilor omului, Roma imperială a încarnat spiritualitatea arzătoare și virilă purtătoare de lumină reprezentată de valori precum Ordine, Eroism, Virilitate, Voință, Ierarhie, Aristocrație și Imper. Roma, înăinte de a câștiga micul militar război sfânt își propusese să câștige Marele război sfânt forjând un model de om și de Stat întemeiate pe principii de ordin superior precum Onoarea și Fidelitatea. ”Roma era fondată pe cuvântul dat” (Rutilio Sermonti).

La fel cum un atlet, deși poate avea mușchii cei mai definiți posibili, nu va învinge niciodată dacă în sinea lui nu arde înăinte de toate de o voință pozitivă, virilă și sănătoasă de autodepășire, așa și belicoasele legiuni romane ar fi servit la puțin fără un ideal Sacru a priori care să le inspire și de care să se facă mesageri în campaniile lor.

Pe 21 aprilie se sărbătorește întemeierea Romei de către Romulus, o ocazie în plus pentru a medita asupra la ceea ce a însemnat Roma, ”forță formatoare a realității ce se dezvăluie în fapte, evenimente,  și instituții care astfel asumă un simnificat simbolic” Julius Evola. 

Tradiție și subversiune

Epoca modernă și-a asumat în mod clar și radical sarcina de-a distruge simbolic și efectiv cultura tradițională minând din temelii instituțiile sale fondamentale precum Biserica, Familia și Statul care sunt purtătoarele, la rândul lor, a acelor principii imutabile și veșnice care au caracterizat incontestabil până azi istoria omului pe pământ în diferitele sale forme.[1]

Începând cu Renașterea a început să-și facă apariția pentru prima oară acea lume a Subversiunii care mai târziu va reuși, prin Revoluția franceză, să se legitimeze în istorie impunându-și non-valorile drept dogme. Astfel, anul 1789 a devenit pragul între civilizația tradițională, bazată pe principii eterne, și cea modernă care relativizează totul la proporții puramente umane „liberânduse” de orice principiu de ordin superior.[2]

În sfera politică această derivă de a reconduce totul la măsura omului, considerat ca un scop în sine, a dus la o coborâre continuă, scăriță după scăriță, până la sistemul cel mai inferior posibil, cel al satisfacerii exclusive al nevoilor materiale, dând naștere astfel democrației socialiste și celei liberal-capitaliste.

În opera sa, Jahre der Entsheidung (Anii deciziei), Spengler critică cele două sisteme politice pentru tendința lor de a sacrifica orice resursă spirituală sau culturală de care omul dispune pentru bunăstarea materială fără limite, ”viața este organizată exclusiv pe latura economică” iar  ”voința de putere faustiană este transformată din creștere organică în mecanizare fără suflet”.[3]

În primul caz, încercarea comuniștilor de a răsturna scara valorială tradițională a fost implementată, pentru așa spune, la „lumina zilei”. Ordinea socialistă era impusă forțos fără consens, ceea ce cu toții cunoșteau, bisericile erau dărâmate la vederea tuturor iar opozanții arestați și reeducați  prin constrângere.

Constrângerea însă este ca o grămadă de pietre alineate și toate la fel, care nu vor da niciodată viață la nimic. A constrânge înseamnă a întemnița ceea ce poartă intrinsec posibilitatea unei eliberări.[6]

Democrația liberal-capitalistă, care s-a dezvoltat și perfecționat mai întâi în USA, va fi cea care mai cu tenacitate va reuși să propăvăduiască ideile subversive illuministe minând orice concepție sacră al existenței printr-un nou savoir faire. În mod diferit față de tovarășii comuniști, americanii vor reuși prin ceea ce este denumită soft power să monopolizeze dimensiunea culturală împărtășind cu ceilalți, de această dată de bunăvoie, ideile, „valorile” și obiectivele lor.[4] Astfel ateismul distrugător de biserici, internaționalismul distrugător de neamuri și materialismul distrugător de familii, odată respinse pentru că erau impuse, astăzi, sub forma lor actualizată de „laicism”, multiculturalism și consumism, sunt acceptate de marea majoritate.

Partidele comuniste propagandau deschis lupta de clasă pentru a destabiliza din interior Statele, inflăcărând muncitorii din toate țările la rebeliune prin greve care deseori sfârșeu în conflicte de stradă. Mizeria claselor de jos era bine strumentalizată pentru a ataca Biserica, si deci principiul reprezentat de ea, Dumnezeu, trasformând cuvintele biblice ”nu vă adunați comori pe pământ ci în cer” într-o justificare a sărăciei și a exploarării construită de clasele dominante. Astfel ateismul și internaționalismul luptei de clasă își propuneau să distrugă Biserica, Statul și implicit familia, principalul pilastru al ordinii patriarhale tradiționale.

Produsele celei de a doua revoluție industrială, democrația de masă, producția de masă și comunicarea de masă, vor reuși să plasmeze printr-un adevărat proces de inginierie socială imaginariul colectiv și, în același timp, să rupă firul intergenerațional de transmisie al înțelepciunii tradiționale.[5] Așadar, saltul de calitatea desăvârșit de americani constă nu a constrânge, ci a converti ceea ce în definitivă înseamnă a cuceri, nelăsând de această dată spațiu unei eventuale eliberări deoarece omul a aderat „singur” iar în sistemul liberal-democrat, formal el este deja „liber” pentru că așa scrie în Constituție. Problema însă este că mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc pe când dimensiunea spirituală este din ce în ce mai marginalizată din sfera publica devenind un simplu fapt privat.  Laicismul democrației liberal-capitaliste, asemenea democrației socialiste, ignoră un adevăr esențial: libertatea exterioară nu mai are valoare dacă sufletul omului este robit de nevoile lumeşti. Și cum se poate elibera un popor când îi lipsește orice riferiment sacru? Dacă nu există nimic deasupra ta nu poți primi nimic, decât de la tine însuți. Dar ce-ai putea primi de la o oglindă goală?

Violența și constrângerea sunt de această dată excepția și nu regula în tactica de subversiune. Desigur nu pentru că s-ar crede cu fermitate în declarațiile abstracte ale drepturilor omului, care chiar și ele sunt antitradiționale, ci pentru că au înțeles un lucru esențial: inamicul reprezintă aceași formă care te obligă să te formezi din interior și care te transformă. De exemplu, marea este inamicul corabiei deoarece este gata să o înghită dar ea este în același timp și cea care în decursul generațiilor a sculptat corpul navei dându-i forma actuală întemeind-o și înfrumusețind-o. Fără inamici nu se poate avea nici formă și nici dimensiune. De aceea sistemul nu întreprinde nicio luptă în câmp deschis ci doar bătălii subtile, invizibile, care să nu întărească opozanții dându-le un inamic vizibil contra cui să se „sculpteze”. 

Colonialismul american funcționează după acest principiu.  El nu este un colonialism de tip teritorial care necesită utilizarea de trupe pentru anexări prin forță și constrângere a altor teritorii, ci este, un colonialism atipic care se propăvăduiește prin controlul imaginației colective, folosindu-se în principal de industria de divertisment (cinema, muzică, videojocuri,..). Un exemplu îl reprezintă copiii care de mici toți vor să fie cowboy deoarece indienii, conform imaginației colective impusă,  sunt cei răi. De fapt indienii reprezintă unul dintre acele genociduri de seria b despre care sistemul preferă să nu se prea vorbească.

Copiii sunt miza noului război invizibil între tradiție și subversiune. Dacă păriții acestora și-au însușit normele morale și sistemul de valori, care servesc drept criteriu de discriminare a binelui de rău, într-o societate care încă nu era supusă tehnologiilor informaționale, când relațiile interumane erau încă primare, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Acum este foarte greu să ne imaginăm ce capacitate de selecție vor avea generațiile care nu vor mai cunoaște lumea dinaintea apariției rețelei globale. Astăzi, prin controlul educației și prin cultura de masă se încearcă reducerea autorității părinților împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-și crește copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune că agenții culturii subversiunii îi „răpesc” pe copii de lângă părinții lor și din cadrul culturii tradiționale, tot așa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu silă pe băieții popoarelor creștine pentru a-i transforma în războinici ai imperiului – ienicerii.[7]

Se pare că lumea construită în atâția ani de bătălii, de lacrimi și de suferință a fost deja condamnată să se termine aici. Dar noi cei care refuzăm această condiție să nu ne lăsăm infectați de noua maladie democratică.

---

[1] Deși se face referire la noțiunea de Stat, acesta nu trebuie înțeles în versiunea sa modernă, încât Stat modern, ci ca acea entitate de organizație organică a unei comunități naționale. Statul încât simbol al puterii temporale a unui neam. Din punct de vedere politic Regatul reprezinta entitatea statala cea mai perfecta fiind el simbolul unei ierarhii care are in varf pe Dumenezeu.

[2] René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni Mediterranee, Roma, 2010, pg. 107

[3] David Ellwood, Una sfida per la modernità, Carocci editore, Roma, 2012, pg. 95

[4] Ivi, pg. 17

[5] Ivi, pg. 55

[6] Antoine de Saint Exupéry, Cittadella, Edizioni Borla, Roma, 199, pg. 214

[7] Mihai Cristea, Cultura desfrâului a ieșit să vă vâneze copiii, în Familia Ortodoxă, nr.2, 2010, pg. 37

Maratonă cu iz moldovenesc

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Cu ocazia celei de-a 20-a ediţii a Maratonei din Roma, 17 martie 2013 s-a revelat o zi în care îmbinarea sportului cu cultura a reuşit să fascineze şi totodată să adune în capitala italiană zeci de mii de persoane din toate colţurile lumii, într-un spirit internaţional care confirmă apelativul Romei de „buricul pământului”. Printre evenimentele culturale ale zilei, cel mai important a fost Festivalul Internaţional de Folclor, la care au participat peste treizeci de naţionalităţi din toată lumea, cu respectivele dansuri tradiţionale şi de la care, binenţeles, nu putea lipsi Republica Moldova. Folclorul românesc, reprezentat de asociaţia „Dacia”, împreună cu ansamblul „Arţăraş” condus de dna Lidia Bolfosu, a uimit sutele de spectatori prezenţi în Piaţa Venezia prin jocul „Şapte paşi”, un dans iute însoţit de strigături sub forma unui dialog dintre băieţi şi fete, la care s-a adăugat mai apoi şi „Hora”, culegând aplauzele mulţimii şi al concetăţenilor amestecaţi printre spectatori. În ciuda elogiilor primite din partea persoanelor prezente la eveniment, care nu pot decât să aducă bucurie ansamblului, ca dovadă a unei exhibiţii reuşite, membrii grupului ţin să sublinieze că adevăratele roade ale evenimentului nu au fost aplauzele, ci mai degrabă coeziunea şi conştiinţa, obţinute în urma sacrificiilor de la repetiţiile săptămânale, care au permis închegarea relaţiilor între tinerii români într-o epocă care, pe zi ce trece, îi vrea tot mai înstrăinaţi de proprii strămoşi. Directorul artistic al ansamblului, dna Bolfosu,  profesoară de dansuri populare în patrie, şi-a exprimat aprecierea faţă de acest grup de tineri entuziaşti care i-au transmit senzaţii de bucurie trăite altădată doar acasă şi i-a invitat pe toţi cei ce doresc să contribuie la acest magnific proiect al tradiţiei şi spiritualităţii vii să se facă înainte.

"Eu am nevoie de locuitori, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri"

"Pentru cei care au emigrat în lumea cealaltă, acest sat era ca o harpă, și zidurile, și pomii, fântânele și casele aveau simnificatul lor. Fiecare arbore avea povestea sa, fiecare casă obiceiurile sale și fiecare perete era diferit datorită segretelor sale. Când te plimbai era ca și cum compuneai o piesă muzicală, obținând sunetul dorit din fiecare pas al tău. Dar barbarul poposit în satul tău nu știe să-l facă să vibreze. El se plictisește, și, în imposibilitatea de a înțelege, îți dărâmă pereții și distruge obiectele tale. Ca răzbunare împotriva instrumentului  de care nu știe să se servească, îi dă foc, ceea ce îl răsplătește  măcar cu un pic de lumină. După care se descurajează și cască-gura. Deoarece este necesar să cunoști ceea ce arzi ca flacăra să fie frumoasă. La fel ca flacăra lumânării aprinsă în fața dumnezeului tău. Dar flacăra însăși a casei tale nu va spune nimic barbarului pentru că nu este flacăra unui sacrificiu
De asta imaginea unei generații care poposește ca un intrus în învelișul alteia mă bântuia. Și mi se păreau esențiale acele ritualuri care în imperiul meu obligau omul să transmită sau să primească propria moștenire. Eu am nevoie de locuitori în imperiul meu, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri”.

Antoine de Saint-Exupéry, în Cittadella.

Dorul Basarabiei

8 marzo - la donna come una bandiera

Cosa significa l'8 marzo dal punto di vista ideologico? Innanzitutto non va dimenticato che la festa in questione è una di origini comuniste, che implica anche un insieme di miti e di archetipi sinistroidi, mentre l'ideologia di sinistra è una prevalentemente femminile.

Il "mito del progresso" in particolare può essere ridotto alla credenza che la condizione paradisiaca può essere ottenuta attraverso il ritorno da un ordine patriarcale (gerarchia, ordine, famiglia, morale), a quello matriarcale (collettivismo, egalitarismo, pacifismo, promiscuità sessuale). L'archetipo della Dea-Madre, che è entrato profondamente nell'immaginario collettivo "progressista", è stato lo stesso elemento cancerogeno che ha stimolato la cosiddetta "democratizzazione" della società - costruzione utopistica del modello sociale del "benessere assoluto", attraverso la distruzione di un "mondo dei sovrani". Detto in altre parole, "il progresso sociale" presuppone "l'allontanamento del padre, lo smantellamento delle qualità della madre e la prostituzione della figlia".

"La giornata internazionale della donna" - fa parte di questa mitologia matriarcale, che mira alla donna non in quanto persona fisica, ma alla "donna" in quanto bandiera politico-ideologica senza anima, demolitrice dell' "ordine patriarcale".

La vera donna è amata ogni giorno, mentre le "bandiere" una volta all'anno.

Articol tradus de pe octavianracu

La Roma a fost comemorată Unirea din 1859

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Duminică, 3 februarie, la invitația Parorhiei românești Flaminia-Euclide, Roma Nord, comunitatea basarabeană din capitala Italiei a sărbătorit cu armonie și voie bună aniversarea a 154 de ani de la înfăptuirea Micii Uniri din 1859, atunci când nobilul moldovean Alexandru Ioan Cuza a unit, prin persoana sa, cele două principate dunărene întemeind astfel Regatul României. Așadar, după sfânta slujbă de dimineață ținută de părintele Serafim VESCAN Iulian la care au participat și Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun Excelența Sa Bogdan TĂTARU CAZABAN împreună cu soția, a urmat un program artistic și cultural care s-a desfășurat într-o adevărata atmosferă de spiritualitate românească văzând tinerii principalii protagoniști ai zilei.  Evenimentul a început cu un grup de copii de pe ambele maluri ale Prutului, conduși de dna. Tatiana Ciobanu din Basarabia și dna. Ludușanu din Târgu Mureș, care au recitat poezii de Mihai Eminescu, apoi,  părintele Serafim a făcut o mică intervenție istorică cu ocazia Unirii Principatelor Române salutând călduros invitații de peste Prut. Reprezentanța Republicii Moldova alcătuită din Ansamblul Arțăraș împreună cu Asociația Dacia condusă de Vitalie Ciobanu au ținut sus numele Basarabiei prin cântece și  dansuri tradiționale și totodată apelând la rădăcinele istorice și etnice comune au reafirmat importanța de a păstra lanțul intergenerațional al neamului într-o epocă în care spiritul consumist și gaura neagră a uitării amenință să înghită tot ce întâlnește în cale.  În continuare, grupul parohiei împreună cu ansamblul Arțăraș au cântat cântece patriotice, „Noi suntem ai României”, „A sosit ziua dreptăţii”,  şi altele, întinzând în final hora unirii, moment în care toată lumea, în frunte cu domnul ambasador şi soţia sa, s-a prins de mână într-un spirit unanim de frăţie şi bucurie. 

Front unic, multe tranșee!

Revoltă împotriva lumii moderne

Cartea ”Revoltă împotriva lumii moderne” de Julius Evola poate fi descărcată în română accesând aici. (via Frontpress)

Sărbătoarea Crăciunului la Roma

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Duminică 23 decembrie comunitatea moldovenească din Roma a celebrat sfânta sărbătoare a Crăciunului prin două evenimente de excepție. Începând de dis-de-dimineață la biserica Santa Lucia, de pe lângă Piazzale Clodio, a avut loc o serbare pentru cei mai mici cu jocuri tradiționale de iarnă, și colinde populare. Evenimentul organizat de Ambasada Republicii Moldova în colaborare cu Asociația Dacia a fost o adevărată surpriză pentru zeci de copii de pe plaiurile mioritice care pentru prima oară au avut ocazia să vadă jocul caprei și să simtă căldura sărbătorilor de acasă, alături de mămicele și tătici loc. Ansamblul basarabean Arțăraș, coordinat de doamna Lidia Bolfosu, din care fac parte atât români din stânga cât și din dreapta Prutului, a încălzit cu cântecele sale tradiționale inimile publicului stârnind uneori și lacrimile pline de dor a  unora dintre părinții prezenți la manifestație. După amiază, ansamblul doamnei Bolfosu, floarea la ureche a comunității basarabene din Roma, exemplul unei tradiții vii actuale, și nu a unui folclor nostalgic mimat, a fost invitat de către Asociația Propatria la biserica ortodoxă românească Sf. Pantelimon unde în fața la aproape 200 de persoane a minunat sala cu colindele și cântecele populare moldovenești. Asta după ce cu doar trei zile înăinte acest grup plin de entuziasm a reprezentat atât Rep. Moldova cât și România la Vatican în cadrul întrunirii anuale de sărbători a Sfântului Pontif cu delegațiile comunităților străine din Italia.