Make anti-globalism global

"Noi am închis manualele voastre de istorie...”

”Patria mea este acolo unde se luptă pentru Idea mea...”

Despre Campo Hobbit.

Riflessioni - Personalismo del mondo moderno

“Non più tradizioni, non più categorie: solo persone!“ E’ con questa cruda constatazione che Gustave Thibon, inizia la riflessione nella sua opera "Diagnosi" quando parla del personalismo dilagante del mondo moderno.

La persona è oggi il cardine di tutto. Si sposa, per esempio, la persona che piace, senza tenerne minimamente conto l'ambiente o la posizione; un regime politico s'incarna in un uomo e muore con lui, ecc. Tutto questo, avverte Thibon, porta al tramonto di tutte le grandi continuità sociali, all'instabilità universale. “La persona umana non è un assoluto. Un tempo si amavano gli uomini attraverso le istituzioni: il matrimonio aveva maggior peso, nell'anima di una sposa, della persona di suo marito; si tollerava il re per rispetto alla monarchia, ecc.

Attualmente si sopportano le istituzioni solo attraverso una persona idolatra; si considerano le categorie come cose astratte e morte.” Ma afferma Thibon, le cose sono diventate tali a misura che aumentava il culto della persona. Impersonale non è necessariamente sinonimo di morto e di astratto; ciò che non è persona può essere altrettanto concreto e vivente. Gustave Thibon lancia un campanello d'allarme verso la tendenza moderna che vorrebbe respingere come puramente artificiale e decorativo tutto ciò che non è personale.

Sacrificare le persone alle categorie non è un bene, sacrificare le categorie alle persone però è anche peggio: da una parte si provoca sterilità dall'altra putrefazione. Ancora qualche progresso di questa religione della persona, avverte Thibon, e non avremo più "buone casate", né patria, né spirito di corpo o di casta - non avremo più radici nel tempo e nello spazio. “Non si va molto lontano nelle nostre rivendicazioni in favore della persona umana: essa è relativa, effimera, deludente e gonfia spesso dell'impersonale più vano. Noi non crediamo che al personalismo divino.”

Il primato della persona spinto all'esagerazione, scrive Thibon, porta con sé un altro pericolo capitale: i realisti che non amano la monarchia che attraverso il volto di un principe che li ha sedotti, dei cattolici che legano la fede nell'autorità pontificia, a una specie di culto infantile della persona del papa, popoli interi sollevati da ridicolo entusiasmo per un dittatore... Insomma, le cose più universali sono divenute "questioni di persone", "affari privati". “

Le istituzioni oggi non si giustificano agli occhi delle folle che attraverso il genio o il magnetismo di qualche individuo. Tale esigenza porta con sé due conseguenze rovinose: impone ai disgraziati sostenitori dell'intero peso delle istituzioni un grado di tensione e di attività inumano, e, allo stesso tempo, lega la sorte delle istituzioni a miserabili casi individuali”. Antropocentrismo pietoso dunque, che confonde il canale con la sorgente e che tende a fare della persona umana il sostegno assoluto di ciò che passa attraverso l'uomo e riposa in realtà su Dio solo.

Antagonism cultural, revoluție tradițională

Zaraza - cântec interbelic

Revoluția se află în lucrurile mici!

Massimo Morsello Prezent!

Articol citat de Frontpress

Astăzi în ambientul tradiționalist-identitar italian se comemorează una din figurile cele mai importante din lupta de rezistență politică, culturală, într-un cuvânt existențială, împotriva sistemului valorial al Revoluției franceze. Massimo Morsello, impreună cu Roberto Fiore, e intemeiatorul mișcării politice Forza Nuova și totodată un punct de riferiment pentru lumea naționalistă din Italia. M. Morsello e în același tmp și cel mai de renume compozitor de muzică din cercurile neofasciste. În cele 6 albume publicate, în care rezultă evidentă influența unui alt mare compozitor italian Francesco De Gregori, Morsello transmite valorile tradițonale, temele militanței și suma existențială a evenimentelor generației sale din perioada „anilor de plumb” (anii 70).

Banner lipit de camarazii români dn Italia în onoarea lui Massimo Morsello.

E nel mondo c'è tanto buio

ed ognuno ha una candela,

ed è per questo che ci troviamo meglio,

al calare della sera

Pentru că, în mod diferit de cum ar putea crede unii care nu ne-au înțeles niciodată, la baza simțirii noastre nu este un sentiment de frustrare sau de ură ci dimpotrivă, se află Dragostea.

Don Chisciotte

În fața ignoranței, mă simt din ce în ce mai mult ca Don Chisciotte împotriva morilor de vânt.

Sul multiculturalismo

Borghi medievali, dipinti, monumenti di tutti i tipi, statue, palazzi, castelli, vengono introdotti nel patrimonio Unesco per essere protetti, cibi e bevande tramite etichette di denominazione protetta anche loro vengono tutelati, i sindaci dal canto loro nelle città d'arte emanano ordinanze per salvaguardare l'architettura, l'aspetto, l'atmosfera specifica della urbe.

Non è chiaro allora perchè quando si tratta dell'identità e della cultura del popolo si sventola sempre con ostentazione la bandiera del multiculturalismo, come se fosse una virtù, senza prendere più in considerazione questa volta i criteri che hanno spinto a prendere misure di protezione per gli altri beni del patrimonio come quelli sopra detti. O forse l'identità nazionale non è degna di essere tutelata in quanto non fa parte del patrimonio culturale del mondo ma è solo fonte di discriminazioni ed odio come quasi sempre il ritornello dei media e del political corect ci ricordano.

In questo senso, l'italiano che incomincia a sentirsi straniero a casa sua e lo straniero espatriato da una "mano invisibile" dal suo paese non sono rivali ma sono vittime di uno stesso sistema che solo gli ingenui possono considerare come "naturale evoluzione" del mondo.

Arriverà un giorno in cui tutto il miscuglio di culture che si continua a promuovere si riduca a un semplice e orribile kitsh nel quali nessuno si indificherà più e dove i pochi rappresentanti delle rispettive culture nazionali saranno talmente rari da essere proclamati a loro volta come patrimonio UNESCO per salvaguardare gli ultimi residui culturali dei loro popoli.

Tuttavia non vorrei sembrare apocalittico.

Integrarea europeană prin bancuri

Cine a zis că UE e o organizație ce știe doar de principii economice și interese de piață? Veți rămâne surprinși așadar să aflați că la baza integrării comunitare se află și simțul humorului. Ei bine europenii nu duc lipsa de așa ceva nici pe timp de criză ci di-mpotrivă îl folosesc de fiecare dată când simt nevoia de a face mișto pe seama vecinului.

Puțini cunosc vechile rivalități între majoritatea membrilor comunității europene, cum ar fi cea între România și Ungaria, rivalitate ce a dat naștere a infinite bancuri pe seama ungurilor, de care vă scutesc.

Estonienii de exemplu râd de vecinii lor finlandezi : "Doi finlandezi cumpără o sticlă de vodcă. Unul zice 'Noroc!', celălalt întreabă 'Ai venit sa vorbim sau să bem?'"

În Austria obiectivul preferat sunt nemții în ciuda asemănării lingvistice și culturale cu Germania: "Un băieţel din Germania se duce cu familia lui la Euro 2008 la Viena şi se decide că el vrea să sprijine echipa Austriei. Când spune asta, sora lui îl plesneşte, mama lui îi dă o palmă la fund iar tatăl lui un pumn în gură. 'Acum ţi-ai învăţat lecţia', întreabă tatăl. 'Da tati', spune băieţelul, 'nu sunt suporter austriac decât de o oră şi deja îi urăsc pe nemţi".

Francezii insă, sunt priviți ca fiind aroganți și încrezuți de către belgieni: "Care e diferenţa între Dumnezeu şi un francez? - Dumnezeu nu crede că e francez" Francezii la rândul lor nu se lasă mai prejos și fac haz de vecinii lor belgieni: "Ce scriu belgienii pe fundul bazinelor de înot? - Fumatul interzis!"

În Letonia unde există o oarecare tensiune cu minoritatea rusă, cum există în Basarabia de exemplu, glumele pe seama rușilor devin mai reci: "Un american, un rus şi un letonian stau în tren. Americanul trage un fum dintr-o ţigară şi o aruncă pe geam. 'De unde vin eu, avem atâtea că ne permitem să le aruncăm pur şi simplu'. Rusul scoate o sticlă de vodcă, bea o duşcă şi o aruncă pe geam spunând acelaşi lucru. Letonianul stă puţin pe gânduri şi îl aruncă pe rus pe geam."

Oricâte argumente pe tema stabilității vor aduce susținătorii UE, cel pe care îl prefer cel mai mult sunt bancurile pe seama vecinilor europeni.

Filmele noastre ca o oglindă

În ultima vreme mi se întâmplă tot mai des să întâlnesc prin reviste articole despre renașterea cinemaului românesc. Totul ok dacă n-ar fi pentru faptu că toate sursele prin care aflu despre noile producții cinematografice românești sunt străine. Totuși nu am încetat niciodată să citesc ziare din țară precum nici să țin legături relativ strânse cu cei de acasă. Atunci? Percep, poate eronat, o oarecare indiferență față de aceste realizări din partea lor. O fi faptul că cei din străinătate sunt mai emotivi și se uită cu mai multă admirație și interes la noutățile ce provin de acasă. Cine știe. Consider însă că ar fi important, oriunde ne-am afla pe acest glob, să vizionăm filmele noastre, ar fi un bun leac împotriva dorului isteric și o metodă eficientă de a ne uita în oglindă, am vedea reflexul societății și poate ne-am alege și cu o lecție. Caracteristică comună a filmelor românești este realitatea din viața de zi cu zi, uneori crudă alteori comică cea ce face din ele niște biografii autentice a României ce se supun foarte bine analizei la care invitam mai sus. Aceste filme nu se rușinează de drumurile sparte, de simplicitatea mobilierului sau de tristele blocuri din cartier, ci în bine și în rău ne oferă o vedere, nu zic la 360 de grade dar proxim. Probabil talentul acesta de a povesti realitatea așa cum este punând accentul pe factorul uman face ca filmele românești să fie apreciate în străinătate. Astfel printre filmele românești cunoscte înafară vă sugestionez să urmăriți: „Amintiri din epoca de aur” (foarte apreciat la Cannes), „Cealaltă Irina” (premiu ca cel mai bun film românesc la festivalul de cinema din Transilvania), „La est de București”(deținător de un adevărat palmares de premii), „Constantin și Elena”( de Andrei Dascălescu), „Polițist, adjectiv” (de Corneliu Porumboiu) și mă opresc aici c-altfel nu-i mai dau de capăt, cu toate c-ar mai fi multe.

Și dacă filmele de mai sus reproduc realități românești din țară, un alt film Cover boy direct de un regizor italian povestește despre viața unui român imigrant în peninsulă. Actorul principal e, evident, român. Filmul a făcut turul lumii și a colecționat tot felul de premii la diferite festivaluri cinematografice.