Mergând prin oraș
în aceste zile nu putem să nu observăm acea particulară atmosferă de bucurie
care, ca în fiecare an, anticipă sosirea Crăciunului. Din ce în ce mai des
însă, în imaginariul modern, această sărbătoare este trăită exsclusiv sub
aspectul comercial și material în timp ce adevăratul său semnificat trece pe
planul doi.
Cu progresiva îndepărtare
a omului de natură, acesta a devenit din ce în ce mai indiferent față de ciclicitatea naturii și față de multiplele sale manifestari. Marea majoritate a persoanelor
trăiesc succesiunea sezoanelor doar pentru că își dau seama de schimbarea
temperaturii și, în cazul în care mai sunt obișnuiți să o facă, pentru că observă în
natură niște schimbări evidente.
Dar ce legătură
există între lumea naturii cu ciclicitatea sa și o sărbătoarea aparent legată
obiceiurilor populare și religiei precum Crăciunul?
Aspectul cel mai
important, care nu este deloc cazual, e
că Crăciunul se sărbătorește în proximitatea unui alt eveniment foarte
important, cel al solstițiului de iarnă, care cade pe 21 decembrie. Solstițiul
de iarnă este un eveniment de o deosebită importanță deoarece este ziua cea mai
scurtă din an, în timpul căreia Terra se află în punctul cel mai îndepărtat de
soare în ciclica sa rotație în jurul acestuia.
Pentru toate
popoarele antice, acest period al anului asumă un fondamental aspect simbolic,
de natură esoterică.
De fapt, începând
cu a doua zi după solstițiu, zilele încep din nou pe nesimțite să se lungească,
simbolizând victoria soarelui asupra întunericului și întoarcerea perioadei de
lumină, care va atinge apogeul în solstițiul de vară, cea mai lunga zi a anului. În timpul celei mai
lungi noapți al anului, prin urmare, atunci când lumina părea să fi lăsat
definitiv spațiu întunericului, în antichitate se aprindeau focuri propice
aceastei victorii și renaștere. Acest
eveniment, însă, nu era trăit exclusiv ca unu de natură exterioară, ci era un
moment în care fiecare se oprea și se gândea asupra persoanei sale și asupra
activităților sale, făcând o sinceră critică introspectivă, urmată de
celebrarea acestei renașteri de lumină în noi înșine. „Precum în cer așa și pe
Pământ” ne învață rugăciunea Tatăl Nostru, care ne comunică principiul potrivit
căruia există o legătură de corespundență între macrocosmos și microcosmos,
adică între ordinea universală și ordinea din sufletul omului.
Victoria luminii
asupra întunericului, prin urmare, stabilește o dobândită, și o reînnoită, stare
de a fi, care după ce și-a lăsat la spate cele mai întunecoase aspecte pe care
aceasta le adapostea, este gata pentru a mărșălui spre o lume mai luminoasă cu energii
spirituale împrospătate.
Astăzi, din
nefericire, așa după cum scrie Mircea Eliade în cartea Sacrul și
Profanul, ”experienţa religioasă a populațiilor urbane nu mai este „deschisă“
spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi
Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia
om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar
de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu”.
Cu aceste câteva rânduri sperăm să fi
contribuit într-o mică măsură la menținerea în viață a sensului și semnificației
a ceea ce este, probabil, momentul cel mai important al anului, cu speranța că
această conștientizare va crește și va îndepărta materialismul gol care a pus
stăpânire pe această Sfântă Sărbătoare și cu certitudinea că un om care vrea să
se considere în armonie cu natura, încât Creație divină, nu poate
să nu-l recunoască.
