Se afișează postările cu eticheta Traduceri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traduceri. Afișați toate postările

vineri, 20 septembrie 2013

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil


Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

marți, 17 septembrie 2013

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război



Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

joi, 29 august 2013

Complexitatea femeii așazise ”moderne”

Ele se definesc egale cu bărbații.

Dar vor să fie puse pe un piedistal ca niște prințese.

Ele se definesc eliberate.

Dar singura lor libertate este cea de a fi supuse dictatului patronului ca toți ceilalți.

Ele se definesc moderne.

Dar modernitatea le-a transformat în femei-obiect.

Ele nu vor să sufere nicio diferență din cauza sexului lor.

Dar nu încetează să o revendice.

Ele se definesc denigrate de istorie. 

Dar nu le-au cunoscut niciodată pe Ioana d'Arc, Catherine Ségurane, Isabella Catolic, sau Sainte Genevieve.

Ele revendică drepturile lor înapoi.

Dar niciodată nu au pierdut atât ca astăzi.

Ele ar dori mai multă putere în societate.

Dar ele deja o dețin, acela de a dărui viața sau nu.

Ea nu mai face distincție între ”feminină” și ”feministă”.

Dar bărbatul o va face mereu, el.

Ea a devenit ”modernă”.

Ea a devenit nefericită, deprimată, anorexică, anxioasă, supraevaluată / refăcută, iar puterea femeii s-a revelat astfel asupra bărbatului: el urmând aceeași cale.

Tradus de pe Belle et Rebelle


joi, 15 august 2013

De ce contează frumusețea?

Este întrebarea pe care scriitorul și filozoful Roger Scruton și-o pune într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez încearcă să transmită de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu. 

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declara Scruton într-un interviu. 

Degenerarea artei moderne așadar se datorează înlocuirii sentimentului de frumusețe care tinde spre Dumnezeu, care elevă spiritul omului, cu originalitatea fără suflet fiu al relativismului. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”


vineri, 2 august 2013

Marea dramă a păcatului


Marea dramă a păcatului, cea care provoacă multă suferință, este faptul că din cauza sa de acum înăinte ne vom dărui mai puțin, sau ne vom dărui rău, putând să oferim doar rămășițele ruinate de noroiul indelebil. Acum, a iubi înseamnă a te dărui, și a te dărui înseamnă a te dărui tot. Pedeapsa de vinovăție este durerea de a fi călcat în picioare propria iubire și de a fi redus posibilitățile de a iubi-bine.

Ai vrea atunci să-ți lacerezi propriului corp, mâinile, ochii, forțele care vibrează în orele de slăbiciune, de abjecție. Prea târziu: s-a iubit-rău. Ai vrea să plângi toate lacrimile. Dar, în ciuda tuturor încercărilor, nu vei mai putea recupera ceea ce a fost irosit. Ziua căderii, în ciuda pocăinței și iertării, va rămâne gaura neagră în care bunuri inefabile se vor scfunda pentru totdeauna.

Vei mai putea iubi, apoi, cu atâta ardoare precum vei dori, dar nu se va mai recrea niciodată puritatea pierdută, nici partea cea mai frumoasă a iubirii care a fost atunci distrusă. Această iubire ar fi putut crește mai mult.

Ceea ce se va încerca din nou să se ofere în ceasul în care va apărea Iubirea adevărată va purta, orice s-ar face, teribilul semn. Din acest motiv, a fi profanat dăruirea de sine provoacă suferință până la sfârșitul vieții în inima care are sete de Absolut.

Atunci când s-a cunoscut această durere al ireparabilului, s-ar vrea depășirea posibilităților propriei inimi, astfel încât vreo stea de iubire, ruptă celor mai elevate înălțimi, să reușească să compenseze ceea ce căzu în paludă și în umbră.



Tradus din Militia, de Léon Degrelle

vineri, 5 iulie 2013

A fi eroici într-un cotidian banal


În aceste vremuri în care lipsește un adevărat război care să necesite a lupta pe câmp, viața se dăruiește zi de zi, stând fermi și loiali la propriul loc de luptă. De fapt, tocmai pentru că este liberă, alegerea de a fi eroici într-un cotidian banal ar valora chiar și mai mult. Faptul că nu se merge târâș cu fața prin noroi, și nu se stă într-o tranșee înghețată nu înseamnă că nu există o viață de dăruit, sau o luptă bună de condus.

Sposala e muori per lei, de Costanza Miriano

vineri, 7 iunie 2013



«Ama come una regina.
La vera donna ama l’aquila.
La femmina invece le taglia le ali
e la rende un pennuto d’appartamento»

”Iubește ca o regină.
Adevărata femeie iubește acvila.
Femela însă îi taie aripile
și o reduce la o pasăre de apartament”.

sâmbătă, 1 iunie 2013

Viața nu suportă scurtături

Jargonul monoton și prescurtat, iubit de tineri, este o emblemă al acestor timpuri: scurtarea vieții. Dar viața nu suportă scurtături, ea are nevoie de toată gândirea unei ființe, de memoria sa, de amintirile sale.  Evaporându-le, ea nu oferă nimic în schimb.
Jacques Chardonne - L’Amour c’est beaucoup plus que l’amour.


joi, 30 mai 2013

Cine nu are neam nu are nici Dumnezeu

Și cine nu are neam, nu are nici Dumnezeu! Să fiți siguri că toți dintre acei care încetează să-și înțeleagă propriul neam și își pierd propriile legături cu el, pierd imediat, în aceași măsură, și credința strămoșilor și devin ori atei, ori indiferenți.

Fedor Dostoevskij - Demonii

marți, 26 martie 2013

Ești mișcat doar de acea femeie temeinică și bine fondată


Deoarece ești mișcat doar de acea femeie care este temeinică și bine fondată, care este de rasă pură, al cărei limbaj,  al cărei religie, al cărei obiceiuri nu au fost corupte, aceea care nu provine dintr-o încrucișare de popoare în care totul s-a amestecat și care este ca un ghețar mutat în mlaștină. Cât era de frumoasă acea logodnică  așa de gelos cultivată în arome, în grădini și în ale sale obiceiuri!

Antoine de Saint-Exupery, în Cittadella

luni, 11 martie 2013

"Eu am nevoie de locuitori, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri"

"Pentru cei care au emigrat în lumea cealaltă, acest sat era ca o harpă, și zidurile, și pomii, fântânele și casele aveau simnificatul lor. Fiecare arbore avea povestea sa, fiecare casă obiceiurile sale și fiecare perete era diferit datorită segretelor sale. Când te plimbai era ca și cum compuneai o piesă muzicală, obținând sunetul dorit din fiecare pas al tău. Dar barbarul poposit în satul tău nu știe să-l facă să vibreze. El se plictisește, și, în imposibilitatea de a înțelege, îți dărâmă pereții și distruge obiectele tale. Ca răzbunare împotriva instrumentului  de care nu știe să se servească, îi dă foc, ceea ce îl răsplătește  măcar cu un pic de lumină. După care se descurajează și cască-gura. Deoarece este necesar să cunoști ceea ce arzi ca flacăra să fie frumoasă. La fel ca flacăra lumânării aprinsă în fața dumnezeului tău. Dar flacăra însăși a casei tale nu va spune nimic barbarului pentru că nu este flacăra unui sacrificiu
De asta imaginea unei generații care poposește ca un intrus în învelișul alteia mă bântuia. Și mi se păreau esențiale acele ritualuri care în imperiul meu obligau omul să transmită sau să primească propria moștenire. Eu am nevoie de locuitori în imperiul meu, nu de vilegiaturiști care nu provin de necăieri”.


Antoine de Saint-Exupéry, în Cittadella.

sâmbătă, 16 februarie 2013

În loc să reduceți bărbatul
în sclavia sordidelor
nevoi sentimentale,
împingeți-vă fii și
bărbații să se întreacă pe
sine. Voi i-ați făcut.
Voi puteți tot asupra lor.
Umanității datorați
niște eroi. Dați-i.

Valentine de Saint-Point

sâmbătă, 2 februarie 2013

Diferența între camarad și prieten


Articol preluat de Frontpress

Este necesar să clarific un echivoc. Sunt persoane care am cunoscut pe frontul de luptă și care după o vreme au plecat, gândidu-se că războiul s-a încheiat, că este un lucru care nu îi mai privește și că ocupându-se exclusiv de interesele proprii ar fi putut rămâne prietenii mei ca înăinte.
Greșit, noi nu eram prieteni înăinte, și nu vom fi niciodată. Noi eram uniți în funcție de un al treilea element: lupta pentru Cauză, într-un pact de fidelitate și de solidaritate, într-o atmosferă de frăție, ceea ce  deosebea raportul nostru de cel de prietenia cotidiană. Cu cei care încă mențin această legătură, chiar dacă nu au aceleași valori și idei ca și mine și nu facem parte din aceași organizație, mă simt legat frățește.
Deseori, cu unii nici nu există simpatie, nu ne auzim cu lunile de zile, din punct de vedere ”sentimental și de prietenie” poate nici nu ne suportăm, dar această limită este subordinată motivului pentru care ne întâlnim. Limitele umanului sunt subalterne față de ceea ce trebuie să aibă suveranitatea: devotamentul dezinteresat pentru Idee, front unic, multe tranșee.
Chiar dacă ei cultivă roșii, dovlecei sau vinete în mod diferit față de ceea ce eu cultiv în grădina mea, nu există nicio problemă. Ei dedică parte din viața lor pentru luptă, sacrificând timp, bani, și interesele personale pentru bătălie, iar asta îmi este suficient. Apoi, există pietenii, de aceștia sunt legat prin simpatie. Ei nu au cerut niciodată să fie ”considerați” camarazi de luptă, sunt persoane cu care am un raport obișnuit de amiciție și de simpatie. Câteodată e mai prietenos, câteodată mai puțin, dar care nu pretinde mai mult decât un sănătos raport de susținere și de ajutor reciproc. Așadar: șireții, cei care ce spun ”îmi fac treaba mea dar sutem toți camarazi”, cei care trăiesc pentru interesele proprii și te considertă un fraier care încă pierde timp, cei care după ce au învățat două formule politice, trei lozinci și patru mișcări de repezeciune, acum se cred mai isteți, aceștia stau la nivelul inferior. Nu sunteți nici carne și nici pește. Hibrizi, nu folosiți la nimic.

Tradus de pe Azionepuntozero

luni, 12 noiembrie 2012

Violul mulțimii



Violul mulțimii este mereu cel a inteligenței critice și raționale în favoarea emoțiilor și afectelor primare. Serge Tchakhotine a identificat patru impulsuri primare pe care se bazează manipularea: agresivitatea, interesul material imediat, atracția sexuală în sens larg, căutarea siguranței și a normei. Manipularea cea mai eficientă va fi cea care va folosi cel mai bine impulsurile primare promițând satisfacția cea mai deplină și rapidă. Aceste patru impulsuri pot fi reduse în definitivă la două afecte primordiale: sexul și frica. Utilizarea abilă a acestor două afecte, jocul alternativ a morcovului și bățului, a seducției și anxietății, pot duce de nas un grup, pot pilota schimbările sale cu tot consimțământul său și, prin urmare, pot face imperceptibil violul propriei sale suveranități mentale și politice.

Comitetul invizibi. ”inginerie socială și globalizare”.

Tradus de pe Zentropa.info

joi, 6 septembrie 2012

Mitul modern despre religie


”Religia nu se naște din necesitatea de a asigura solidarietate socială, cum catedralele nu sunt construite pentru a stimula turismul.” Nicolás Gómez Dávila, în Pensieri Antimoderni

Preocuparea morală și moralizatoare este un alt semn al nivelului în care se află lumea modernă. S-a ajuns să se credă că religiile există doar pentru a da putere preceptelor morale, care, la rândul lor, ar servi numai pentru a lega socialmente animalul uman: această idee, este o adevărată aberație. (...) O. de' Rampazi, in Essere un uomo

duminică, 1 aprilie 2012

Apropo de sufletul pereche


Stupid și otrăvitor este mitul ”sufletului pereche” creat special pentru fiecare dintre noi și care este suficient sa-l întâlnesti pentru a realiza pe pământ raiul dragostei.

Desigur, un minim de armonie prestabilită este esențială pentru înflorirea unei mari iubiri, dar această consonanță minimă între suflete, sute de femei o realizează în mod aprioristic cu privire la fiecare bărbat și sute de bărbați cu privire la fiecare femeie.

Este nevoie de toată candoarea tinereții, ignoranța sa de viață pentru a nu lua în calcul acest adevăr. Și, de asemenea, este nevoie de mult orgoliu: trebuie să te crezi unic și solitar ca un dumnezeu că doar un alt dumnezeu, la fel de unic și solitar, poate să te înțeleagă și completa.

Un singur Tristan pentru o singură Isolde: divinizarea iubirii umane, care, la fel ca toate idolatriile, duce direct la distrugerea idolului. Don Juan este fiul lui Tristan, și seamănă în mod teribil cu tatăl său. Amândoi sunt captivii mitului amantei perfecte și unice pregătită în prealabil de către destin: unul își imaginează că o posedă, celălalt o caută. Amândoi cred în absolut, în paradisul iubirii, dar la un paradis gratuit și ”de plimbare”, creat numai pentru întâlniri și prezențe.

De fapt, armonia unică și de neînlocuit între două suflete este, în momentul întâlnirii, doar o schiță nedeterminată într-o matrice de iluzie.

E din comuniunea de zi cu zi, din bucuriile, durerile, eforturile și sacrificiile împărtășite, pe baza cărora ea obține apoi forma sa precisă și imuabilă. ”Sufletul pereche”, ”jumătatea noastră”, nu ne este dată a priori, ci a posteriori, sunt iubirea și fidelitatea noastră care o crează. Ar fi putut fi alta, dar după toate încercările iubirii, ea poate fi doar una.

Soția unică se merită: adevărata monogamie, adică, fuziunea definitivă a două destine, se află mai degrabă la sfârșit decât la sursa dragostei.

Gustave Thibon, supranumit "le philosophe-paysan", in Ce que Dieu a uni

Tradus de pe Belle et Rebelle

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Economia legionară o alternativă la sistem

Traducere preluată de Frontpress, Napocanews, etc

Multă vreme, în cercurile radicale, din cauza unui dispreț legitim față de bani, a vorbi despre chestiuni financiare sau a evoca mijloacele economice pentru susținerea Cauzei și a celor care luptă pentru ea, a fost considerată o preocupare rușinoasă și condamnabilă.

Cu toate acestea proiectele noastre, acțiunile noastre, luptele noastre necesită bani pentru a putea fi realizate și pentru a fi durabile. Dar mai ales, mai presus de toate, libertatea și independența noastră vis a vis de sistem necesită o autonomie financiară. Doar aşa se va putea realiza o adevărată ruptură de ordinea burgheză a cărei principală putere e dată de subjugarea economică a indivizilor prin muncă salariată, credite, datorii, teamă de șomaj.

Acesta este motivul pentru care construirea unei economii militante, solidare, nespeculative, locale și etice este un imperativ fundamental pentru legionarii din al treilea mileniu.

Banul nu este ochiul dracului, desigur cu condiția că își menține un rol subordonat, strict funcțional şi că nu devine un scop în sine. Banul este un instrument, un servitor care trebuie să rămână la locul lui, dar care în acelaşi timp este indispensabil.

Primul care a introdus această necesitate e fără dubiu Corneliu Zelea Codreanu, arhanghelul fulgerător, care a teoretizat și pus în practică „economia legionară”. Economia Legionară, încredințată cu furnizarea de combustibil pentru lupta politică, poate fi rezumată pe scurt după cum urmează: păstrarea banilor în comunitatea noastră militantă, acumularea treptată de capital, înființarea de rețele economice paralele, autofinațarea proiectelor noastre, garantarea siguranței financiare a activiştilor noștri, crearea unor locuri de muncă proprii în cadrul mișcării noastre, pentru a nu fi nevoie de a răspunde în fața nimănui și mai ales în faţa dușmanilor noștri. Totul are ca scop instaurarea unei adevărate autogestiuni militante. În sinteză, acest sistem constă practic în reinvestirea în circuitul militant a posibilității economice maxime a fiecărui membru în parte.

Locul unde merg să mănânc, unde merg să beau cu prietenii, locul de unde mă îmbrac sau de unde îmi cumpăr cărți și discuri, locul unde îmi petrec sfârșitul de săptămână, meșterul căruia îi comand o lucrare, persoana la care am datorii sau de la care împrumut bani, toate aceastea nu trebuie să fie chestiuni indiferente, lăsate la voia întâmplării, ci dimpotrivă, ele sunt acțiunile ce ţin de militantismul de zi cu zi. Acesta trebuie să fie canalizat permanent înspre efortul de a favoriza ieşirea la suprafaţă a acestei „economii legionare”. Fiecare act al nostru de cumpărare, fiecare act economic, este şi un act politic. Pentru a rezuma aceste acțiuni la rigoarea ideologică cea mai pură, este imperativ necesar să privilegiem sistematic camaradul comparativ cu diferitele facilități oferite de sistemul de piață. Astfel vom pune bazele acestei indispensabile „economii legionare”, răspuns concret și comunitar la criza economică și la anomalia socială, fenomene cauzate de liberalismul financiar.

Tradus de pe Zentropa.info