Imigrația este un venin

Noi știm de mult că imigrația este un venin pentru poporul nostru. Pentru că creează ghetouri, concurență neloială la locul de muncă, pentru că anulează cuceririle sindicale obținute de-a lungul anilor, pentru că distorsionează și perturbă țara care îi este subjugată. Vrem încetarea imediată a imigrației pentru toată Europa, care este pământul nostru.

Gianluca Iannone.

„Iubește tranșea, urăște salonul” C.Z.C.

Crăciunul și solstițiul de iarnă

Mergând prin oraș în aceste zile nu putem să nu observăm acea particulară atmosferă de bucurie care, ca în fiecare an, anticipă sosirea Crăciunului. Din ce în ce mai des însă, în imaginariul modern, această sărbătoare este trăită exsclusiv sub aspectul comercial și material în timp ce adevăratul său semnificat trece pe planul doi.

Cu progresiva îndepărtare a omului de natură, acesta a devenit din ce în ce mai indiferent față de ciclicitatea naturii și față de multiplele sale manifestari. Marea majoritate a persoanelor trăiesc succesiunea sezoanelor doar pentru că își dau seama de schimbarea temperaturii și, în cazul în care mai sunt obișnuiți să o facă, pentru că observă în natură niște schimbări evidente.

Dar ce legătură există între lumea naturii cu ciclicitatea sa și o sărbătoarea aparent legată obiceiurilor populare și religiei precum Crăciunul?

Aspectul cel mai important, care nu este deloc cazual, e că Crăciunul se sărbătorește în proximitatea unui alt eveniment foarte important, cel al solstițiului de iarnă, care cade pe 21 decembrie. Solstițiul de iarnă este un eveniment de o deosebită importanță deoarece este ziua cea mai scurtă din an, în timpul căreia Terra se află în punctul cel mai îndepărtat de soare în ciclica sa rotație în jurul acestuia.

Pentru toate popoarele antice, acest period al anului asumă un fondamental aspect simbolic, de natură esoterică. 

De fapt, începând cu a doua zi după solstițiu, zilele încep din nou pe nesimțite să se lungească, simbolizând victoria soarelui asupra întunericului și întoarcerea perioadei de lumină, care va atinge apogeul în solstițiul de vară, cea mai lunga zi a anului. În timpul celei mai lungi noapți al anului, prin urmare, atunci când lumina părea să fi lăsat definitiv spațiu întunericului, în antichitate se aprindeau focuri propice aceastei victorii și renaștere.  Acest eveniment, însă, nu era trăit exclusiv ca unu de natură exterioară, ci era un moment în care fiecare se oprea și se gândea asupra persoanei sale și asupra activităților sale, făcând o sinceră critică introspectivă, urmată de celebrarea acestei renașteri de lumină în noi înșine. „Precum în cer așa și pe Pământ” ne învață rugăciunea Tatăl Nostru, care ne comunică principiul potrivit căruia există o legătură de corespundență între macrocosmos și microcosmos, adică între ordinea universală și ordinea din sufletul omului.

Victoria luminii asupra întunericului, prin urmare, stabilește o dobândită, și o reînnoită, stare de a fi, care după ce și-a lăsat la spate cele mai întunecoase aspecte pe care aceasta le adapostea, este gata pentru a mărșălui spre o lume mai luminoasă cu energii spirituale împrospătate.

Astăzi, din nefericire, așa după cum scrie Mircea Eliade în cartea Sacrul și Profanul, ”experienţa religioasă a populațiilor urbane nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu”.

 Cu aceste câteva rânduri sperăm să fi contribuit într-o mică măsură la menținerea în viață a sensului și semnificației a ceea ce este, probabil, momentul cel mai important al anului, cu speranța că această conștientizare va crește și va îndepărta materialismul gol care a pus stăpânire pe această Sfântă Sărbătoare și cu certitudinea că un om care vrea să se considere în armonie cu natura, încât Creație divină, nu poate să nu-l recunoască.

Circulara Nr. 86 privind familiile-cetăți legionare

Circulara Nr 86. scrisă de Corneliu Z. Codreanu privind incurajarea căsătoriei între legionari și legionare.

București, 18 August 1937

Circulara Nr. 86

Pentru motive pe care urmează a le arăta într-o circulară mai lungă, aș dori ca în mijlocul nației românești să se formeze familii-cetăți legionare.

Pentru aceasta voiesc să încurajez căsătoriile legionarilor cu legionare, având la baza însoțirii, nu singura apreciere a frumuseților fizice, ci mai ales pe aceea a stălucitoarelor însușiri sufletești legionare.

Familiile-cetății legionare:

1. Vor fi adevărate centre de rezistență în mijlocul națiunii.  
2. Din ele se vor naște eroi pentru neam.

C.Z.C.

Eseu despre Duminică

Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege, face din sărbătoare o îndatorire cetățenească.; dar nu o înțelege.

S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică.  Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”? 

În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva. 

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești opsânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu stășnicie. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbata seară până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. 

Cât poate înțelege din blestemul aceasta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma. 

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii.  Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine.  E ziua Domnului; adică ziua singutătății tale, a întoarcerii tale la izvor.

E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua - nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i este lui nicidecum ziua  regăsirii; ci a unei pierderi de alt timp în lume.  A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz ca și într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze. Blestemul e șomajul, ceea ce indică nivelul de „progres” uman atins de societatea actuală.

Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție, nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Articol preluat și adaptat din cartea ”Eseuri de Duminică” de Constantin Noica

Universul, prima „carte” a lui Dumnezeu

Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. [..]. Experienţa lor religioasă nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

Mircea Eliade, în Sacrul și Profanul.

A trăi cum vrem noi, nu cum vremurile vor

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil

Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război

Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

Faceți dragoste și război!

E frumos ce e frumos, NU ceea ce place.

Limba robilor și limba stăpânilor

Stimulați de modelele de consum și de vanitate, care reprezintă negarea tuturor stereotipurilor culturale proprii, poporul și instituțiile (cel dinâi mai puțin, cele din urmă mai conștiente) se ofilesc să apară, în maniere și în lucruri, cât mai asemănători cu străinul anglo-american. Blestemul ascuns recită astfel: va avea cel mai mult fascin și considerație cine va asemăna cel mai mult cu străinul și cu comportamentale sale mintale. Ce maimuțe frumoase, cineva ar putea să spună.  De prea de multe ori ne apropiem de cultura străină, nu cu o curiozitate și o conștiențizare proprie a persoanei noastre, ci pentru bani și maimuțărie. Lumea adolescenților este cel mai bun exemplu de un astfel de mecanism, care certifică faptul că limba română este mai puțin importantă decât engleza, inclusiv pentru construirea de valori și a stilului de viață, precum și pentru a găsi un loc de muncă satisfăcător. A te lăuda cu termeni în limba engleză, în discuțiile obișnuite în limba română, este o palmă peste obraz bine antrenată pentru marea majoritate a interlocutorilor și motiv de vanitate. În acest fel cuvinte stupide devin importante, chiar dacă nu le înțelegem sensul, sau chiar știindu-l, socotind corespondentul românesc ca fiind banal și ne la modă, ne aflăm în situația de a trebui să învățăm un alt termen, cu totul diferit de realitatea noastră lingvistă, numai să ne simțim bine. Distanța enormă dintre limba engleză și limbile latine se observă peste tot. Limba engleză este limba excepțiilor, latina a declinațiilor și a individuării regulilor generale. Acestă situație aproape asimetrică de "înstrăinare reciprocă" face chiar mai dureroasă grefa engleză de pe trunchiul latin, care, pentru cei care încă păstrează un pic de ale culturii clasice, este, fără îndoială, o interferență lingvistică odioasă. În relațiile dintre cele două limbi observăm o opoziție clară: engleza limbă pragmatică și sintetică, puternic legată de vorbitul circumstanțial, româna detaliată, exegetica și colorată de perioade lungi. Mințile sărace de clasicism și de gândire abstractă par a fi mai predispuse decat celelalte la învățarea limbii engleze, poate că acest lucru este, de asemenea, ceea ce vrea piata internațională. Să luăm acum în considerație cele mai bune creiere din țară, cele care doresc să urce în societate, și cum în ziua de azi ele trebuie să știe limba engleză la perfecție și să petreacă o parte din viața lor în străinătate, pentru a trăi fenomenul în prima persoană. Mecanismul este subtil, pentru că pătrunde în tăcere toată realitatea socială, sustrăgând și selecteând cele mai bune minți. Iar aceste persoane, împinse să emeargă în societate cu mecanisme de recompensă, după sacrificiile individuale depuse pentru a învăța limba, devin mai târziu cei mai înrăiți apărători a propriilor sacrificii, privilegii și denigratori al neamului și al țării. Acesta este un aspect fondamental, care explică modul în care colonizatorul face ale sale cele mai bune forțe ale neamului, fară a pierde prea multe resurse, decât doar pentru a alimenta propaganda prin intermediul instituțiilor bine plătite exploatând ambițiile de îmbunătățire socială ale individului, în scopul de a transplanta în popor necesitatea de învățare a însăși limbii colonizatoare. De altfel, actuala clasă conducătoare  este cea mai coruptă și antipopulară, un pedagog multiplicator al viciului plutocrat, care a condus națiunea în prăpastia morală, intelectuală, lingvistică, socială și economică. Fiecare limbă este o resursă valoroasă și o viziune specifică a lumii tradiționale ca urmare a adaptării la un anumit mediu, climă,  teritoriu dar totodată este și un mijloc capabil să reproducă moduri de a fi, idei și atitudini. Așadar, cei care nu vor să fie robi al colonizării contemporane sunt obligați să se revolte împotriva dominației limbii engleze, având grijă și practicând-o pe a lor, deoarece, ca o dovadă la ceea ce s-a scris până aici, în fiecare epocă istorică și dimensiune geografică, robii învață întotdeauna limba stăpânilor. 

Complexitatea femeii așazise ”moderne”

Ele se definesc egale cu bărbații.

Dar vor să fie puse pe un piedistal ca niște prințese.

Ele se definesc eliberate.

Dar singura lor libertate este cea de a fi supuse dictatului patronului ca toți ceilalți.

Ele se definesc moderne.

Dar modernitatea le-a transformat în femei-obiect.

Ele nu vor să sufere nicio diferență din cauza sexului lor.

Dar nu încetează să o revendice.

Ele se definesc denigrate de istorie. 

Dar nu le-au cunoscut niciodată pe Ioana d'Arc, Catherine Ségurane, Isabella Catolic, sau Sainte Genevieve.

Ele revendică drepturile lor înapoi.

Dar niciodată nu au pierdut atât ca astăzi.

Ele ar dori mai multă putere în societate.

Dar ele deja o dețin, acela de a dărui viața sau nu.

Ea nu mai face distincție între ”feminină” și ”feministă”.

Dar bărbatul o va face mereu, el.

Ea a devenit ”modernă”.

Ea a devenit nefericită, deprimată, anorexică, anxioasă, supraevaluată / refăcută, iar puterea femeii s-a revelat astfel asupra bărbatului: el urmând aceeași cale.

Tradus de pe Belle et Rebelle

Etica în estetică

Este oare adevărat că Apusul a încetat să fie ceea ce, spiritualicește, era? Așa, din afară, cum poate fi înțeles din perspectiva noastră Apusul, el te izbește, sau mai degrabă te izbea, printr-o trăsătură hotărâtoare, poate: prin cultul, prin înțelesul, prin gravitatea pe care-o dă amănuntului. În Occident nu găsești sensul; găsești sensuri. Nu întregurile sunt altele, ci componentele. [..]

Aproape oricine a văzut și resimțit armonia unei catedrale celebre. Este această armonie una de proporții linii și ornamente? Dacă n-ar fi decât atât, timpul nostru, atât de bun meșteșugar , tehnicește, ar vedea înălțându-se numeroase și admirabile catedrale. Dar nici o catedrală nu se înalță astăzi, căci nu înțelesul întregului lipsește, ci acela al părții. Izbitor, într-o catedrală, e mai puțin întregul în valoarea lui generalizatoare, cât amănuntul în virtutea sa de-a specifica. Te copleșește, când o contempli, faptul că fiecare piatră a catedralei e gândită, și gândită pentru ea însăși; faptul că e plină de sens, plină de anecdotă. Izolabilă, și totuși nu izolată.

Ce surprinzători ne par nouă sfinții aceia cât se poate de expresivi, așezați totuși atât de sus, pe coloanele catedralelor, încât nimeni nu le poate vedea expresia! Iar într-o zi coloana se prăbușește, și în clipa aceea vezi că până și blocul de piatră din vârful ei era gândit. Te întrebi, atunci: ce generozitate comanda sacrificiul artistului de a crea fără să arate? Ce credință?

Constantin Noica, în Eseuri de Duminică.

Filozofia din spatele Uniunii europene

Filosofia care stă în spatele documentelor UE este cea a nihilismului relativist post-modern, pentru care atașamentul față de neam sau dragostea față de Dumnezeu sunt puse pe același plan cu aderarea la un club sau loialitatea față de un producător de bere.

Din Ortodoxia tinerilor

De ce contează frumusețea?

Este întrebarea pe care scriitorul și filozoful Roger Scruton și-o pune într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez încearcă să transmită de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu. 

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declara Scruton într-un interviu. 

Degenerarea artei moderne așadar se datorează înlocuirii sentimentului de frumusețe care tinde spre Dumnezeu, care elevă spiritul omului, cu originalitatea fără suflet fiu al relativismului. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”

Adevărata revoluție repune la punct nu mașinăria Statului, ci viața segretă a fiecărui suflet - Léon Degrelle

Democrazia grande pollaio

Marea dramă a păcatului

Marea dramă a păcatului, cea care provoacă multă suferință, este faptul că din cauza sa de acum înăinte ne vom dărui mai puțin, sau ne vom dărui rău, putând să oferim doar rămășițele ruinate de noroiul indelebil. Acum, a iubi înseamnă a te dărui, și a te dărui înseamnă a te dărui tot. Pedeapsa de vinovăție este durerea de a fi călcat în picioare propria iubire și de a fi redus posibilitățile de a iubi-bine.

Ai vrea atunci să-ți lacerezi propriului corp, mâinile, ochii, forțele care vibrează în orele de slăbiciune, de abjecție. Prea târziu: s-a iubit-rău. Ai vrea să plângi toate lacrimile. Dar, în ciuda tuturor încercărilor, nu vei mai putea recupera ceea ce a fost irosit. Ziua căderii, în ciuda pocăinței și iertării, va rămâne gaura neagră în care bunuri inefabile se vor scfunda pentru totdeauna.

Vei mai putea iubi, apoi, cu atâta ardoare precum vei dori, dar nu se va mai recrea niciodată puritatea pierdută, nici partea cea mai frumoasă a iubirii care a fost atunci distrusă. Această iubire ar fi putut crește mai mult.

Ceea ce se va încerca din nou să se ofere în ceasul în care va apărea Iubirea adevărată va purta, orice s-ar face, teribilul semn. Din acest motiv, a fi profanat dăruirea de sine provoacă suferință până la sfârșitul vieții în inima care are sete de Absolut.

Atunci când s-a cunoscut această durere al ireparabilului, s-ar vrea depășirea posibilităților propriei inimi, astfel încât vreo stea de iubire, ruptă celor mai elevate înălțimi, să reușească să compenseze ceea ce căzu în paludă și în umbră.

Tradus din Militia, de Léon Degrelle

Fizica nu poate fi decât secundară metafizicii

Conform antropologului francez René Guénon esențialul cunoașterii în civilizațiile de tip tradițional era constituit de pura doctrină metafizică iar tot restul se lega doar în calitate de consecințe sau de aplicații a diferitelor realități contingente. Astfel științele, cunoașterea care se referă la sfera relativului, adică a materiei, în aceste civilizații erau simple dependențe, aproape niște prelungiri sau reflexe a cunoașterii absolute referitoare la principii. Însuși Aristotel scria că fizica era doar ”secundară” față de metafizică, cea dintâi fiind  doar domeniul de aplicație a legilor naturii.

Concepția modernă însă, pretinde să asigure științelor independența negând tot ceea ce le transcende. Occidentalii cultivă știința nu pentru cunoașterea în sine, chiar și inferioră de ar fi, ci mai ales pentru aplicațiile practice și, indirect, pentru oportunitățile comerciale. Pentru a se convinge de asta ajunge să ne gândim cât de ușor  se poate confunda astăzi știința cu industria sau cum în imaginariul colectiv figura inginerului sau a inventorului reprezintă tipul însuși al omului de știință.

Prof. Virgiliu Gheorghe este biofizician iar felul în care acesta își conduce și  prezintă cercetările amintește de abordarea cunoașterii din civilizațiile tradiționale menționate de Guénon. Dacă știința modernă, negând orice principiu superior, s-a redus la a formula probabilități și aproximații, un exemplu clar în acest sens fiind teoria falsificării lui Popper, Virgiliu Gheorghe, prin credința creștină ortodoxă, se conexează principiilor eterne partecipând astfel la imutabilitatea acestora dând cercetărilor sale o profunzime și o soliditate care știința modernă obișnuită a pierdut începând cu Pozitivismul. Ceva similar, observă Guenon, s-a verificat și în sfera socială. unde lumea modernă a pretins să separe dimensiunea temporală de cea spirituală. Dar aici nu se contestă deosebirea existentă între două principii care efectiv se referă la două domenii diferite, cum este cazul metafizicii și al științelor. Ci mai de grabă, din cauza unei concepții eronate a spiritului analitic modern, se uită că a deosebi nu înseamnă a separa. Constituit de la sine, puterea temporală perde legitimitate la fel ca științele moderne.

Printre temele abordate în conferința ”Sinele și identitatea omului” de prof. Virgiliu Gheorghe merită menționate: formarea eului / personalității tânărului din mass-media, influența opiniei publice asupra convingerilor noastre, schimbarea în timp a reperelor fundamentale educative ale fiecărui individ, permisivitatea sexuală la tineri, asimilarea produselor cu personaje în publicitate, mecanismele psihologice ale folosirii facebook-ului, femeile își asuma treptat funcția de obiect sexual al bărbatului.

Hristos nu este pacifist

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe Mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.  

Sfântul Nicolae Velimirovici

via Flux

Diavolul este politic corect

Diavolul este corect. Joacă întodeauna după reguli. E adevărat că își face regulile singur. Și știi care este greșeala voastră? Greșeala voastră este că vă place să trăiți după reguli. Întreaga voastră viața nu este decât reguli, reguli, reguli! Deși, la drept vorbind, orice reguli, oricât de aspre și categorice ar fi, alcătuiesc până la urmă un joc. Un joc trist sau vesel, depinde cine-l joacă. Iar Diavolul este un jucător! Și, ca orice jucător, atunci când nu trișează, știe să folosească regulile adversarului în favoarea sa.

Savatie Baștovoi, în Diavolul este politic corect

Fabio Constantinescu, vocea românească a muzicii alternative italiene

În cursul anilor 70, perioada în care Italia a cunoscut o profundă creștere și difuziune a culturii tradiționaliste-identitare, puțini cunosc faptul că printre personalitățile care au contribuit la acest boom se află și cântărețul Fabio Constantinescu, fiu de imigranți români. Astăzi când mișcările identitare din Peninsulă sunt demonizate de presa de limba română  pentru revendicările lor în numele poporului italian și pentru pozițiile anti-imigraționiste și anti-globaliste, ar putea părea paradoxal că până nu de mult românii, fugiți de persecuția carlistă sau de cea comunistă, au îngroșat rândurile militanților tradiționaliști. Fabio Constantinescu se numără printre acei români care au ales tabăra principiilor eterne, și nu cea stângistă, mai comodă, datorită condiției sale de imigrant.

Fabio începe drumul său de cântăreț de muzică alternativă în 1978 atunci când ia naștere colaborarea sa cu renumita formație ”Amici del Vento” pentru ca mai târziu, în 1980, să intre în componența ei ca chitarist devenind și vocea principală a grupului. În 1997 vede lumina prima sa lucrare de muzică alternativă, caseta ”Voci nel vento”. În 1998 publică primul său CD,  ”In alto i cuori” la care colaborează și membrii altei mari formații alternative ”La Compagnia dell'Anello". În anul 2000 este lansat al doilea CD alternativ, ”Lungo il sentiero”. În data de 6 martie 2004 Fabio Constantinescu împreună cu Skoll și Gabriele Marconi, personalități importante din ambientul muzical alternativ, participă la concertul de la Vittoriale, magnifica ținută construită pe marginea lacului Garda de poetul Gabriele D'Annunzio, unde sunt repropuse treizeci dintre cele mai mari succese ale muzicii alternative italiene care vor constitui primul DVD de Muzică Alternativă. Astăzi Fabio Constantinescu continuă militanța sa prin parteciparea la diferite concerte ale grupărilor identitare italiene colaborând în același timp cu tânărul cântăreț din Milano, Skoll. 

În timp ce o parte din românii din Italia susțin deschis ambiguitățile toxice ale lumii moderne, Fabio Constantinescu se adaugă la acel șir de români exilați care împreună cu Nicolae Bujin și Constantin Papanace, au preferat să servească idelurile imortale ale Tradiției.

Spiritul lumii, nu!

Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va vroì să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
(Iacov 4,4)

«Gente infedele! Non sapete che l’amore per il mondo è nemico di Dio?

Chi dunque vuole essere amico del mondo si rende nemico di Dio».

(Giacomo 4,4)

Mai come voi!

A fi eroici într-un cotidian banal

În aceste vremuri în care lipsește un adevărat război care să necesite a lupta pe câmp, viața se dăruiește zi de zi, stând fermi și loiali la propriul loc de luptă. De fapt, tocmai pentru că este liberă, alegerea de a fi eroici într-un cotidian banal ar valora chiar și mai mult. Faptul că nu se merge târâș cu fața prin noroi, și nu se stă într-o tranșee înghețată nu înseamnă că nu există o viață de dăruit, sau o luptă bună de condus.

Sposala e muori per lei, de Costanza Miriano

Familia naturală pe calea tradițională

APZ

Codreanu, Junger, Evola

«Ama come una regina.
La vera donna ama l’aquila.
La femmina invece le taglia le ali
e la rende un pennuto d’appartamento»

”Iubește ca o regină.
Adevărata femeie iubește acvila.
Femela însă îi taie aripile
și o reduce la o pasăre de apartament”.

Viața nu suportă scurtături

Jargonul monoton și prescurtat, iubit de tineri, este o emblemă al acestor timpuri: scurtarea vieții. Dar viața nu suportă scurtături, ea are nevoie de toată gândirea unei ființe, de memoria sa, de amintirile sale.  Evaporându-le, ea nu oferă nimic în schimb.

Jacques Chardonne - L’Amour c’est beaucoup plus que l’amour.

via Zentropa

Il domani appartiene a noi!

Les plus belles filles sont legionnaires

Paradoxul norvegian: într-o societate liberă și egalitară bărbații și femeile devin inegali

Norvegia a fost declarată în 2008 țara unde se respectă cel mai mult egalitatea dintre bărbați și femei. În urma acestui dat documentaristul Harald Eia a realizat un reportaj în care evidențiază cum societatea norvegiană, deși a ajuns la un punct în care toată lumea poate să facă ceea ce dorește, continuă totuși să prezinte sectoare unde lucrează doar femei și sectoare unde lucrează doar bărbați. Plecând de la această constatare contradictorie Harald Eia începe să intervieveze tot felul de specialiști, psihologi, psihiatri, mediatori culturali, cercetători de gen, profesori de biologie, asupra originii și naturii diferențelor de gen. Teza finală a documentarului este că diferențele între bărbați și femei sunt de natură în parte biologică și în parte culturală. Așadar politica de egalitate de gen ar elimina, din deciziile respectiv a bărbaților sau a femeilor, factorii culturali, care se presupune ar fi influențați de o societatea dominată de bărbați, în așa fel încât să conteze doar factorii biologici ceea ce ar conduce, paradoxal, spre o societate inegală datorită tocmai diferențelor biologice dintre bărbați și femei. 

Înteresant este faptul că specialiștii norvegieni, în studiile lor, pleacă de la premiza, fără nici o bază științifică, precum că bărbatul și femeia sunt egali, teză care ei continuă să considere validă până în momentul când, științific, nu s-ar demonstra o eventuală diferență a lor. Această diferență, pe plan biologic, în documentar este demonstrată de specialiștii englezi și americani, dar care cercetători norvegieni refuză să accepte, ei continuând să susțină că există doar o diferență culturală construită artificial și că de fapt bărbații și femeile sunt egali. Se poate spune așadar că baza științifică a politicii de melting pot între sexe, promovată intens în societățile democratice, plutește în aer.

Rezultă înteresant de constatat cum dezbaterea este monopolizată de un discurs exclusiv profan, lipsind orice considerație metafizică față de natura femeii și a bărbatului. Însă nu este prima oară când considerațiile specialiștilor, care nu sunt nimic mai mult decât simple teorii, deși se afirmă ca un adevăr luminos al științei moderne asupra lumii arhaice, ajung în final la aceleași concluzii care înțelepciunea Tradițională a știut dintodeauna.

Documentarul se încheie cu o notă: ”În urma acestui reportaj, în Norvegia, toate subvențiile de stat pentru studiile asupra teorii de gen au fost suprimate ”.

Cine nu are neam nu are nici Dumnezeu

Și cine nu are neam, nu are nici Dumnezeu! Să fiți siguri că toți dintre acei care încetează să-și înțeleagă propriul neam și își pierd propriile legături cu el, pierd imediat, în aceași măsură, și credința strămoșilor și devin ori atei, ori indiferenți.

Fedor Dostoevskij - Demonii

Un samurai al Occidentului

În fața defaimării la care este supus Dominique Venner, al cărui gest a fost pictat de televiziunile democratice spălătoare de creiere, ca fiind mișcat de frustrarea față de recenta lege care legalizează căsătoriile homosexuale, este important să se aducă în atenție, pentru par condicio, scrisoarea care a scris-o el însuși pentru a explica gestul său. O scrisoare dictată de dragoste față de propria țară și de propriul neam, și nicidecum de un întunecos ferment de ură, cum sistemul încearcă să ne convingă. Fără îndoială Dominique Venner, având o concepție sacră a vieții, era da un opozant al unei legi care transformă căsătoria tradițională într-o parodie modernă, ale cărei consecințe merg cu mult mai încolo de o simplă legalizare a unui proces în act, dar transformarea sa într-un simplu activist anti-gay care nu reușea să depășească grija sodomiților este de o nerușinare cumplită, o intenție clară de a demoniza, de a dizinforma și în ultima instanță de a arunca noroi asupra unui sacrificiu lucid, voluntar, luminos. Gestul său amintește de cel al scriitorului Yukio Mishima, din 25 noiembrie 1970, care și-a luat viața prin ritualul seppuku pentru onoarea Japoniei, țara sa.

 ”Alors que tant d’hommes se font les esclaves de leur vie, mon geste incarne une éthique de la volonté”. Dominique Venner

Scrisoarea lui Dominique Venner

“Sunt sănătos trupeşte şi spiritual şi sunt copleşit de iubire pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Iubesc viaţa, şi nu aştept nimic de dincolo, înafară de perpetuarea rasei şi a sufletului meu.

Totuşi, în seara acestei vieţi, eu mă simt nevoit să reacţionez cît timp mai am puteri, în faţa pericolelor imense ce stau în faţa patriei mele franceze şi europene. Cred că este necesar să mă sacrific pentru a rupe somnul letargic care ne copleşeşte. În semn de protest, eu îmi ofer ceea ce-mi rămîne din această viaţă. Aleg un loc de o înaltă simbolistică – Catedrala “Notre Dame” din Paris, pe care o respect şi o admir şi care a fost edificată de geniile înaintaşilor mei.

În timp ce atîţia oameni se transformă în sclavi ai propriilor interese, gestul meu vine să aducă un exemplu de voinţă. Îmi dau moartea cu intenţia de a trezi conştiinţele adormite. Eu vin să protestez contra acestui mare pericol. Eu protestez contra acestei otrăvi sufleteşti şi contra patimilor individuale, care vin să distrugă valorile noastre identitare – inclusiv familia, soclu intim al civilizaţiei noastre multimilenare.  În timp ce apăr identitatea tuturor popoarelor la ele acasă, mă răscol de asemenea împotriva crimei care vizează înlocuirea populațiilor noastre.

Discursul dominanat din ziua de azi, nu iese din ambiguităţile sale toxice, şi europenii vor suferi consecinţele. Poporul nostru deţine o memorie proprie, pe baza căreia noi trebuie să ridicăm viitoarea noastră renaştere, o renaştere în opoziție cu metafizica nelimitatului – sursă nefastă a tuturor derivatelor moderne.

Îmi cer de pe acum iertare de la toţi cei care vor suferi din urma morţii mele. Îmi cer iertare de la soţia mea, de la copii mei, de la nepoţii mei precum şi de la prietenii mei. Dar, odată fiind trecut şocul morţii mele, sunt sigur că atît unii, cît şi alţii vor înţelege sensul gestului meu, iar frica se va transforma în demnitate. Le doresc puteri celor de mai sus, pentru a rezista. Ei vor găsi în scrierile mele recente prevestirea gestului meu.

Ruinele progresiștilor

Astăzi în plină criză economică, când cuțitul a ajuns deja la os, putem observa mai mult decât oricând adevăratele tresături ale societății progresiste care ne înconjoară. Aceste observații  nu pleacă de la considerații conspiraționiste a priori ci de la o analiză limpidă a evoluțiilor socio-economice și politice, care, asemenea unui jucător de sah ce analizează mișcarile adversarului pe tablă, ne indică direcția spre care ne îndreptăm.

Așadar, putem constata cum noul obiectiv al clasei neo-dominante este cel de a realiza un expropriu de dimensiuni epocale, al nenumăratului din ultimele două secole,  de această dată împotriva muncitorilor din fabrici și a claselor de mijloc fii ai statului asistențial. Un obiectiv ne-economic de prim plan este însă cel de a transforma omul într-un precar pe viață sau într-un exclus. Urmează crearea de valoare aproape exclusiv  pe bază de acționariat și financiară. Mai în profunzime, pe plan demografic, ecologic și ambiental, obiectivul este cel de a reduce în numere o umanitate care depășește cu mult suveranele exigențe neocapitaliste. Fenomenul cel mai preocupant însă este autoinvinuirea victemelor, indusă de sistem, care are din păcare un mare succes, înhibând reacții de masă în fața exproprierii suferite și favorizând auto-suprimarea celor care se află în situații dificile. Problemele sistemice și colective sunt asumate astfel ca un eșec individual.

Efectele proceselor descrise tind să trasforme omul-muncitor în mașină producătoare, fără un centru, epuizat și lipsit de orice siguranță a zilei de mâine. Aceste caracteristici a muncii erau tipice activității sclavului din antichitate. Nu este cazual că în latină ”suferința” se exprimă prin cuvântul labor care astăzi, în forma sa actualizată în limba italiană de ”lavoro”, indică munca modernă a unui muncitor din fabrică. Curios este că însuși cuvântul ”muncă” de derivație slavonă exprima originar tot conceptul de suferință. Poate părea bizar dar lucrurile nu au fost mereu așa. Înăinte de 1789 munca artizanilor se exprima prin cuvântul ”operă” și era rezultatul unui raport aproape tată-fiu între meșter și discepol care învăța tehnica dar și valorile morale și religioase. În opera ultimată artizanul de odată se oglindea și devenea nemuritor. Astăzi ne putem da seama cum prin ”muncă” nu se mai înțelege o activitatea creatoare care se transmite mai departe și prin cărui produs final omul continuă să trăiască, ci indică, ca spirit și modalitate, producție în serie, anonimat, stres, suferință, cam ceea ce caracteriza, repet, sclavul în antichitate. Mai nou, acum se adaugă și precariatul.

La nivel de societate, merită menționată, concepția muncii ca un simplu pretext pentru un salariu desprinzându-se de orice utilitate pentru comunitate.

În  acest context putem realiza actulitatea exemplului legionar prin așa zisa ”economie legionară”. Aceasta își propusese prin crearea unei rețele economice paralele, substragerea terenului subversiunii, readucerea codului creștin în activitățile comerciale dar și salvarea propriilor militanți de la grijile și amenințările cotidiane din partea sistemului.  În așa fel oricare act economic devine și un act politic: banul se reîntoarce, de la funcția sa actuală de scop, la cea de mijloc iar munca pe lângă faptul de a-și recâștiga valoarea sa originală prin care omul își obține demnitatea, redevine o oportunitate de a așeza în fiecare zi o cărămidă pentru mărețea propriului neam, altfel spus, pentru generațiile viitoare.

Vremuri noi, aceași tranșee

Tradiția nu este trecutul.

Tradiția nu are de a face cu trecutul

nici mai mult nici mai puțin decât are de a face

cu prezentul sau cu viitorul. Se situează dincolo de timp.

Nu se referă la ceea ce este antic,

la ceea ce este în spatele nostru:

ci la ceea ce este permanent, la ceea ce se află ”înlăuntrul nostru”.

Nu este opusul invovației,

ci cadrul în care trebuiesc să se desfășoare

inovațiile pentru a fi simnificative și durabile”

Alain de Benoist 

Les femmes que nous aimons

Pro vita

via NDIt