Limba robilor și limba stăpânilor

Stimulați de modelele de consum și de vanitate, care reprezintă negarea tuturor stereotipurilor culturale proprii, poporul și instituțiile (cel dinâi mai puțin, cele din urmă mai conștiente) se ofilesc să apară, în maniere și în lucruri, cât mai asemănători cu străinul anglo-american. Blestemul ascuns recită astfel: va avea cel mai mult fascin și considerație cine va asemăna cel mai mult cu străinul și cu comportamentale sale mintale. Ce maimuțe frumoase, cineva ar putea să spună.  De prea de multe ori ne apropiem de cultura străină, nu cu o curiozitate și o conștiențizare proprie a persoanei noastre, ci pentru bani și maimuțărie. Lumea adolescenților este cel mai bun exemplu de un astfel de mecanism, care certifică faptul că limba română este mai puțin importantă decât engleza, inclusiv pentru construirea de valori și a stilului de viață, precum și pentru a găsi un loc de muncă satisfăcător. A te lăuda cu termeni în limba engleză, în discuțiile obișnuite în limba română, este o palmă peste obraz bine antrenată pentru marea majoritate a interlocutorilor și motiv de vanitate. În acest fel cuvinte stupide devin importante, chiar dacă nu le înțelegem sensul, sau chiar știindu-l, socotind corespondentul românesc ca fiind banal și ne la modă, ne aflăm în situația de a trebui să învățăm un alt termen, cu totul diferit de realitatea noastră lingvistă, numai să ne simțim bine. Distanța enormă dintre limba engleză și limbile latine se observă peste tot. Limba engleză este limba excepțiilor, latina a declinațiilor și a individuării regulilor generale. Acestă situație aproape asimetrică de "înstrăinare reciprocă" face chiar mai dureroasă grefa engleză de pe trunchiul latin, care, pentru cei care încă păstrează un pic de ale culturii clasice, este, fără îndoială, o interferență lingvistică odioasă. În relațiile dintre cele două limbi observăm o opoziție clară: engleza limbă pragmatică și sintetică, puternic legată de vorbitul circumstanțial, româna detaliată, exegetica și colorată de perioade lungi. Mințile sărace de clasicism și de gândire abstractă par a fi mai predispuse decat celelalte la învățarea limbii engleze, poate că acest lucru este, de asemenea, ceea ce vrea piata internațională. Să luăm acum în considerație cele mai bune creiere din țară, cele care doresc să urce în societate, și cum în ziua de azi ele trebuie să știe limba engleză la perfecție și să petreacă o parte din viața lor în străinătate, pentru a trăi fenomenul în prima persoană. Mecanismul este subtil, pentru că pătrunde în tăcere toată realitatea socială, sustrăgând și selecteând cele mai bune minți. Iar aceste persoane, împinse să emeargă în societate cu mecanisme de recompensă, după sacrificiile individuale depuse pentru a învăța limba, devin mai târziu cei mai înrăiți apărători a propriilor sacrificii, privilegii și denigratori al neamului și al țării. Acesta este un aspect fondamental, care explică modul în care colonizatorul face ale sale cele mai bune forțe ale neamului, fară a pierde prea multe resurse, decât doar pentru a alimenta propaganda prin intermediul instituțiilor bine plătite exploatând ambițiile de îmbunătățire socială ale individului, în scopul de a transplanta în popor necesitatea de învățare a însăși limbii colonizatoare. De altfel, actuala clasă conducătoare  este cea mai coruptă și antipopulară, un pedagog multiplicator al viciului plutocrat, care a condus națiunea în prăpastia morală, intelectuală, lingvistică, socială și economică. Fiecare limbă este o resursă valoroasă și o viziune specifică a lumii tradiționale ca urmare a adaptării la un anumit mediu, climă,  teritoriu dar totodată este și un mijloc capabil să reproducă moduri de a fi, idei și atitudini. Așadar, cei care nu vor să fie robi al colonizării contemporane sunt obligați să se revolte împotriva dominației limbii engleze, având grijă și practicând-o pe a lor, deoarece, ca o dovadă la ceea ce s-a scris până aici, în fiecare epocă istorică și dimensiune geografică, robii învață întotdeauna limba stăpânilor. 

Tradiție și subversiune

Epoca modernă și-a asumat în mod clar și radical sarcina de-a distruge simbolic și efectiv cultura tradițională minând din temelii instituțiile sale fondamentale precum Biserica, Familia și Statul care sunt purtătoarele, la rândul lor, a acelor principii imutabile și veșnice care au caracterizat incontestabil până azi istoria omului pe pământ în diferitele sale forme.[1]

Începând cu Renașterea a început să-și facă apariția pentru prima oară acea lume a Subversiunii care mai târziu va reuși, prin Revoluția franceză, să se legitimeze în istorie impunându-și non-valorile drept dogme. Astfel, anul 1789 a devenit pragul între civilizația tradițională, bazată pe principii eterne, și cea modernă care relativizează totul la proporții puramente umane „liberânduse” de orice principiu de ordin superior.[2]

În sfera politică această derivă de a reconduce totul la măsura omului, considerat ca un scop în sine, a dus la o coborâre continuă, scăriță după scăriță, până la sistemul cel mai inferior posibil, cel al satisfacerii exclusive al nevoilor materiale, dând naștere astfel democrației socialiste și celei liberal-capitaliste.

În opera sa, Jahre der Entsheidung (Anii deciziei), Spengler critică cele două sisteme politice pentru tendința lor de a sacrifica orice resursă spirituală sau culturală de care omul dispune pentru bunăstarea materială fără limite, ”viața este organizată exclusiv pe latura economică” iar  ”voința de putere faustiană este transformată din creștere organică în mecanizare fără suflet”.[3]

În primul caz, încercarea comuniștilor de a răsturna scara valorială tradițională a fost implementată, pentru așa spune, la „lumina zilei”. Ordinea socialistă era impusă forțos fără consens, ceea ce cu toții cunoșteau, bisericile erau dărâmate la vederea tuturor iar opozanții arestați și reeducați  prin constrângere.

Constrângerea însă este ca o grămadă de pietre alineate și toate la fel, care nu vor da niciodată viață la nimic. A constrânge înseamnă a întemnița ceea ce poartă intrinsec posibilitatea unei eliberări.[6]

Democrația liberal-capitalistă, care s-a dezvoltat și perfecționat mai întâi în USA, va fi cea care mai cu tenacitate va reuși să propăvăduiască ideile subversive illuministe minând orice concepție sacră al existenței printr-un nou savoir faire. În mod diferit față de tovarășii comuniști, americanii vor reuși prin ceea ce este denumită soft power să monopolizeze dimensiunea culturală împărtășind cu ceilalți, de această dată de bunăvoie, ideile, „valorile” și obiectivele lor.[4] Astfel ateismul distrugător de biserici, internaționalismul distrugător de neamuri și materialismul distrugător de familii, odată respinse pentru că erau impuse, astăzi, sub forma lor actualizată de „laicism”, multiculturalism și consumism, sunt acceptate de marea majoritate.

Partidele comuniste propagandau deschis lupta de clasă pentru a destabiliza din interior Statele, inflăcărând muncitorii din toate țările la rebeliune prin greve care deseori sfârșeu în conflicte de stradă. Mizeria claselor de jos era bine strumentalizată pentru a ataca Biserica, si deci principiul reprezentat de ea, Dumnezeu, trasformând cuvintele biblice ”nu vă adunați comori pe pământ ci în cer” într-o justificare a sărăciei și a exploarării construită de clasele dominante. Astfel ateismul și internaționalismul luptei de clasă își propuneau să distrugă Biserica, Statul și implicit familia, principalul pilastru al ordinii patriarhale tradiționale.

Produsele celei de a doua revoluție industrială, democrația de masă, producția de masă și comunicarea de masă, vor reuși să plasmeze printr-un adevărat proces de inginierie socială imaginariul colectiv și, în același timp, să rupă firul intergenerațional de transmisie al înțelepciunii tradiționale.[5] Așadar, saltul de calitatea desăvârșit de americani constă nu a constrânge, ci a converti ceea ce în definitivă înseamnă a cuceri, nelăsând de această dată spațiu unei eventuale eliberări deoarece omul a aderat „singur” iar în sistemul liberal-democrat, formal el este deja „liber” pentru că așa scrie în Constituție. Problema însă este că mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc pe când dimensiunea spirituală este din ce în ce mai marginalizată din sfera publica devenind un simplu fapt privat.  Laicismul democrației liberal-capitaliste, asemenea democrației socialiste, ignoră un adevăr esențial: libertatea exterioară nu mai are valoare dacă sufletul omului este robit de nevoile lumeşti. Și cum se poate elibera un popor când îi lipsește orice riferiment sacru? Dacă nu există nimic deasupra ta nu poți primi nimic, decât de la tine însuți. Dar ce-ai putea primi de la o oglindă goală?

Violența și constrângerea sunt de această dată excepția și nu regula în tactica de subversiune. Desigur nu pentru că s-ar crede cu fermitate în declarațiile abstracte ale drepturilor omului, care chiar și ele sunt antitradiționale, ci pentru că au înțeles un lucru esențial: inamicul reprezintă aceași formă care te obligă să te formezi din interior și care te transformă. De exemplu, marea este inamicul corabiei deoarece este gata să o înghită dar ea este în același timp și cea care în decursul generațiilor a sculptat corpul navei dându-i forma actuală întemeind-o și înfrumusețind-o. Fără inamici nu se poate avea nici formă și nici dimensiune. De aceea sistemul nu întreprinde nicio luptă în câmp deschis ci doar bătălii subtile, invizibile, care să nu întărească opozanții dându-le un inamic vizibil contra cui să se „sculpteze”. 

Colonialismul american funcționează după acest principiu.  El nu este un colonialism de tip teritorial care necesită utilizarea de trupe pentru anexări prin forță și constrângere a altor teritorii, ci este, un colonialism atipic care se propăvăduiește prin controlul imaginației colective, folosindu-se în principal de industria de divertisment (cinema, muzică, videojocuri,..). Un exemplu îl reprezintă copiii care de mici toți vor să fie cowboy deoarece indienii, conform imaginației colective impusă,  sunt cei răi. De fapt indienii reprezintă unul dintre acele genociduri de seria b despre care sistemul preferă să nu se prea vorbească.

Copiii sunt miza noului război invizibil între tradiție și subversiune. Dacă păriții acestora și-au însușit normele morale și sistemul de valori, care servesc drept criteriu de discriminare a binelui de rău, într-o societate care încă nu era supusă tehnologiilor informaționale, când relațiile interumane erau încă primare, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Acum este foarte greu să ne imaginăm ce capacitate de selecție vor avea generațiile care nu vor mai cunoaște lumea dinaintea apariției rețelei globale. Astăzi, prin controlul educației și prin cultura de masă se încearcă reducerea autorității părinților împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-și crește copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune că agenții culturii subversiunii îi „răpesc” pe copii de lângă părinții lor și din cadrul culturii tradiționale, tot așa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu silă pe băieții popoarelor creștine pentru a-i transforma în războinici ai imperiului – ienicerii.[7]

Se pare că lumea construită în atâția ani de bătălii, de lacrimi și de suferință a fost deja condamnată să se termine aici. Dar noi cei care refuzăm această condiție să nu ne lăsăm infectați de noua maladie democratică.

---

[1] Deși se face referire la noțiunea de Stat, acesta nu trebuie înțeles în versiunea sa modernă, încât Stat modern, ci ca acea entitate de organizație organică a unei comunități naționale. Statul încât simbol al puterii temporale a unui neam. Din punct de vedere politic Regatul reprezinta entitatea statala cea mai perfecta fiind el simbolul unei ierarhii care are in varf pe Dumenezeu.

[2] René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni Mediterranee, Roma, 2010, pg. 107

[3] David Ellwood, Una sfida per la modernità, Carocci editore, Roma, 2012, pg. 95

[4] Ivi, pg. 17

[5] Ivi, pg. 55

[6] Antoine de Saint Exupéry, Cittadella, Edizioni Borla, Roma, 199, pg. 214

[7] Mihai Cristea, Cultura desfrâului a ieșit să vă vâneze copiii, în Familia Ortodoxă, nr.2, 2010, pg. 37

8 marzo - la donna come una bandiera

Cosa significa l'8 marzo dal punto di vista ideologico? Innanzitutto non va dimenticato che la festa in questione è una di origini comuniste, che implica anche un insieme di miti e di archetipi sinistroidi, mentre l'ideologia di sinistra è una prevalentemente femminile.

Il "mito del progresso" in particolare può essere ridotto alla credenza che la condizione paradisiaca può essere ottenuta attraverso il ritorno da un ordine patriarcale (gerarchia, ordine, famiglia, morale), a quello matriarcale (collettivismo, egalitarismo, pacifismo, promiscuità sessuale). L'archetipo della Dea-Madre, che è entrato profondamente nell'immaginario collettivo "progressista", è stato lo stesso elemento cancerogeno che ha stimolato la cosiddetta "democratizzazione" della società - costruzione utopistica del modello sociale del "benessere assoluto", attraverso la distruzione di un "mondo dei sovrani". Detto in altre parole, "il progresso sociale" presuppone "l'allontanamento del padre, lo smantellamento delle qualità della madre e la prostituzione della figlia".

"La giornata internazionale della donna" - fa parte di questa mitologia matriarcale, che mira alla donna non in quanto persona fisica, ma alla "donna" in quanto bandiera politico-ideologica senza anima, demolitrice dell' "ordine patriarcale".

La vera donna è amata ogni giorno, mentre le "bandiere" una volta all'anno.

Articol tradus de pe octavianracu