A trăi cum vrem noi, nu cum vremurile vor

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil

Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război

Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

Faceți dragoste și război!

E frumos ce e frumos, NU ceea ce place.