Mitul progresului științific

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă, Frontpress, Cer și pământ românesc

De ceva timp circulă pe facebook o imagine controversată. La o primă vedere pare a fi vorba despre obișnuitele glume demotivational fără nicio pretenție decât cea de a stârni un zâmbet,dar la o analiză mai atentă, ținând cont și de aprecierile de care se bucură imaginea, se poate realiza cum de fapt aceasta reflectă convingerile profunde a multura.

Graficul din imaginea respectivă pune în relație ”progresul științific” raportat la diferitele ere, dar totodată subliniază ”vinovăția” evului mediu, ca epocă profund de religioasă, în obstacularea evoluției tehnologice.

Mesajul de fond e unu destul de clar: religia, mai precis Creștinismul, împiedică evoluția omenirii.

De-a lungul vremurilor omul a dus o luptă neîncetată pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului și a civilizației. Dar după cum spune Ernest Bernea, lumea s-a încrezut prea mult în civilizație și progres iar nimeni nu a stat să se gândească ce înseamnă acestea pentru ființa spirituală a omului.

Petre Țuțea, într-un citat de al său spune:

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate în alta călare pe măgar.

Pentru Țuțea revoluția științifică e o "înaintare pe loc", încât, "nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii". Iar dacă e o restructurare a omului, parametrul lui a progresului, asta ar fi oricum inutilă încât s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariția lui Hristos. Rezultă din reflecția filozofului român o etică a societății moderne construită nu atât pe o temelie sinceră de proprie depășire, de creștere interioară, ci mai de grabă de întrecere între oameni.

Dar mitul progresului științific poate fi contrazis și de persoane care Creștinismul nici nu au apucat să-l cunoască, cum a fost Seneca, care a trăit în epoca, din grafic, colorată în verde:

Progresul tehnologic duce omul la o bunăstare materială conducându-l spre o dimensiune de plăcere și de comoditate și totodată îndreptândul spre corupție, avariție și egoism.

Apare limpede că, cu cât omul își crează mai multe nevoi semn a unei înalte trepte de civilizație cu atât el devine mai puțin stăpân de sine, și în consecință mai puțin liber.

Ceea ce însă e mai răsunător sunt datele statistice despre cum progresul material nu e un răspuns la problemele care afectează omenirea ci chiar le amplifică deși aparent pare c-ar oferi o soluție. Din 1997, în Indonezia, sărăcia a crescut cu 50%, în Corea de Sud s-a dublat în aceași perioadă, în Rusia între anii 1966 și 1998 a crescut de la 2,9% la 32,7% .

Conform International Labour Organisation (ILO) procentul de venit perceput de 20% cei mai săraci de pe glob a scăzut între anii 1960 și 1977 de la 2,3% la 1%. Așadar se poate constata cum în ciuda progresului științific din ultimele decenii sărăcia în lume nu numai că nu a scăzut ci chiar s-a amplificat deși posibilitățile de producție au crescut exponențial raportate la creșterea demografică.

Rezultă, în concluzie, că graficul e unul corect. Întradevăr există o relație între religiositatea unei epoci și progresul științific. Ceea ce e greșit însă e felul cum acesta e citit. Cu cât crește progresul tehnologic cu atât omul perde din vedere esențialul și-l confundă cu secundarul fiind indus să jertfească materia și rațiunea pură, căreia se datorează acest salt de „calitate”.

Drept consecință omul neagă latura sa spirituală și perde din vedere propriu său progres interior. Cantitatea de noțiuni și de progres tehnic înjectat într-un popor, așadar, poate fi considerat ca parametru de evaluare pentru a măsura distanța sa de înțelepciunea primordială. Așa se explică studiul făcut de sociologul Emile Durkheim în care acesta demonstrează creșterea exponențială în societatea modernă a numărul sinuciderilor. Practic din momentul când curba progresului științific din grafic începe să crească, fenomenul sinuciderilor începe să devină patologic pentru societatea omenească ca rezultat al alienării omului în mediul în care trăiește. Dar așa se explică și paradoxul sărăciei în mijlocul abundenței perpetrată de țările așa zise avansate prin stilul lor de viață bazat pe progresul material, pe concurență între oameni.

Problema nu e si nu a fost niciodata de ordin tehnic și logistic. Omul e o entitate sufletească înăinte de toate, ceea ce democrațiile capitaliste și socialiste prin primatul care-l recunosc dezvoltării economice, neagă. Evident, nimeni nu spune că e de întors la epoca de piatră. Ci, cum bine legionarii înțeleseseră, trebuie doar ca „materia” să fie subordonată „sufletului” și pus în centrul universului creșterea înterioară al omului și nu progresul științific, care ar trebui să fie nimic alceva decât un simplu instrument pentru fericirea omului. Dar iată că acest progres tehnic, din mijloc a devenit un scop.

Nici chiar cultura antică precreștină nu poate înlocui Creștinismul, căci „apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”.

Petre Țuțea