Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.