marți, 31 iulie 2012

Despre non-conformismul modern și cel Tradițional


Articol preluat de Ziarul Tricolorul, Frontpress

Se îmtâmplă din ce în ce mai des să auzi persoane care, deși sunt imersate până peste cap în noroiul modernității, își exprimă voința de a se diferenția de masă încercând, prin metode parodistice, să apară non-conformiste.

Pentru a se deosebi de cei din jur uite-i atunci dormind zile intregi lenea unui corp obosit de senzații tari, sau încercând să apară cât mai ”originali” prin schimbarea propriului ”look” ori ieșind în evidență cu ultimele produse de pe piață, de la vestimentație, la celular, mașină, etc.

În spatele acestei încercări de a ieși din turmă se află o concepție de sclavie a libertății, după cum spune Gustave Thibon, e un a se învârti din ce în ce mai repede în strâmpta cușcă a simțurilor fără a realiza că de fapt te învârți oricum pe loc. În mod paradoxal, aceste persoane care doresc să iasă din turmă sunt cele din care turma e costituită. Seneca ar spune apropo de acest aspect, că nu există sclav mai sclav de acel care se consideră liber.

Libertatea nu se cucerește prin ostentații, declarații de drepturi sau prin alte dispoziții abstracte din vreo lege democratică. Adevarata conceptie a libertății e interioară și constă înăinte de toate, după cum afirmă Julius Evola, într-o voință pură și din ce în ce mai puternică, capabilă să se afirme asupra oricărui element exterior, imediat ce acesta se impune ca o nevoie necesară, cu scopul, de a face mereu mai energica posesiunea de sine. În acest sens, non-conformismul nu e ceva formal și relativ, datorat unor factori pur și simplu exteriori ci e înăinte de toate o ținută interioară care ne asumăm, e o libertate esențială și absolută. Eroismul cel mai măreț, ne învață Corneliu Zelea Codreanu, e ținuta în timp, rezultatul unei stăpâniri totale asupra propriei persoane. Trebuie adoptat ca principiu să facem nu ceea ce ne place, ci ceea ce costă, să urmăm mereu linia rezistenței majore pentru a oțeli astfel voința.

Intr-o lume făcută din vorbe democratice și din angajamente anulate în ultima clipă, prin SMS, adevăratul non-conformism constă atunci în oratoria faptei și în menținerea cuvântului dat. Când dependența de tehnologie e in creștere rapidă mecanizând orice aspect al ființei non-conformismul este a ști să renunți pentru un moment la I-phon, I-pad, PC, să iei în mână un stilou și să scrii o scrisoare camarazilor dragi sau prietenilor. Atunci când pezentul este orfan de orice sens de luptă și domină fatalismul și relativismul, a fi non-coformist față de masă, înseamnă a lupta fără rezerve pentru o idee, aceași care se opune libertății moderne, calul troian al vremurilor noastre.

A fi non-conform masei este o acțiune tradițională, inspirată de principii imutabile, unica care se merită a fi întreprinsă.

joi, 19 iulie 2012

Evoluția asociaționismului românesc în Italia

Articol preluat de Schimbarea.info, Frontpress, Blog ND, și rostit la Accademia di Romania pe 21/VII/2012

În urma căderii blocului comunist diaspora românească din peninsula italiană a înregistrat o creștere exponențială ajungând să reprezinte astăzi 1,6% din populația Italiei, devenind astfel prima comunitate de străini ca număr, cu peste 120 de asociații înscrise oficial. Tocmai începând din această perioadă asociaționismul românesc a cunoscut o transformare radicală sub aspectul țesutul social al membrilor săi dar, lucru mai important, și al valorilor inspiratoare de la baza statuturilor.

Imediat după cel de al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor 80 comunitatea românească era alcătuită în marea sa parte de legionari în exil și de alți disidenți politici fugiți de regimul comunist din România. Aceștia au maturat în străinătate o solidarietate strânsă între ei cu scopul, pe lângă cel de a se sprijini reciproc, de a divulga în Italia, pe cât posibil, cărțile cu doctrina și însemnările legionare, care în patrie erau cenzurate sau, mai rău, distruse, dar și pentru a face cunoscute atrocitățile de care au fost martori sub regimul comunist.

Legionarii precum Nicolae Bujin la Roma, și Constantin Papanace în nordul Italiei au reprezentat două figuri importante în acest sens contribuind la difuziunea și traducerea cărților legionare în Italia și totodată legând raporturi strânse cu exponenții ai Movimento Sociale Italiano (MSI), mișcare în care Cărticica șefului de cuib devenise, și continuă să fie și astăzi pentru actualele mișcări identitare, un text fondamental pentru formarea și organizarea propriilor militanți.
Nicolae Bujin, în mod deosebit, e cunoscut în capitala italiană pentru parteciparea sa la diferite conferințe pe tema Gărzii de fier dar și datorită excursiilor, în stil legionar, organizate prin Appennini împreună cu diferite comunități naționaliste din Roma.

În acest context nu trebuie să surprindă, așadar, că în bibliotecile italiene din principalele orașe universitare precum Roma, Padova, Milano, Torino sau Veneția se pot găsi cu ușurință operele din perioada interbelică a marilor autori legionari, chiar și în limba română, care în România cu greu sunt accesibile publicului larg, de la Nae Ionescu la Vasile Marin, de la Ernest Bernea la Petre Țuțea sau Trăian Brăileanu.
Un episod curios care merită menționat este recentul scandal din mediul academic transalpin când s-a descoperit cu surprindere că filozoful legionar Constantin Noica fusese plagiat de către un filozof italian, Umberto Galimberti.

Influențele diasporei românești, constituită din exiliați politici, s-au extins cu precădere în mediul tradiționalist-identitar unde cuvinte precum "Cuib" sau sintagme gen ”economie legionară”, au intrat în lexicul italianilor naționaliști pentru a exprima concepte specifice neidentificabile altfel.

Începând din anul 2000, caracteristicele diasporei au ajuns să se schimbe iar fluxul migraționist a început să fie alcătuit, de această dată, din refugiați economici, majoritatea muncitori, toți crescuți și educați sub regimul comunist și în pseudodemocrația care a urmat după revoluția din 89.

Fie că e vorba de democrația socialistă sau de cea capitalistă scara valorială a Revoluției franceze din care acestea se trag și-au impus influența asupra noilor generații de români demostrând o clară ruptură de mentalitate și de valori cu generațiile interbelice crescute la umbra idelurilor precum Dumnezeu, Neam și Țară.

Asociaționismul românesc din al 3lea mileniu e unul care s-a lepădat de naționalism alunecând spre stânga italiană apostol al imigrației, fără Dumnezeu și fără identitate obișnuită să vadă străinul ca o valoare a priori in numele multiculturalismului.

Dacă înăinte de 89 românii refugiați în Italia își trăiau românitatea prin toată ființa lor, apelând înăinte de toate la o ținută interioară (sintetizabilă în Sentimentul românesc al ființei de Noica) și la tot ceea ce este valoare in modul românesc de raportare la existență păstrând legătura cu elementele existențiale ale culturii și civilizației românești prin modul de a fi, fără a pretinde de a avea alt status pe solul italian decât cel de oaspete, neo-asociaționismul de după Revoluție a adoptat cu totul alt stil.

Paradoxal, deși provin dintr-o țară care a fost subjugată 40 de ani sub dictatura comunistă, noile asociații românești de astăzi, s-au orientrat spre ambientele politice și culturale ale stângii cosmopolite și relativiste lipsite de idea de neam și susținătoarea metișului. Noul stil al acestora constă esențialmente în organizarea regulată de spectacole care se refac la portul tradițional și la cântecele populare românești precum si la vânzarea de produse artizanale, dând apă la moară iubitorilor diversității fără conținut, al multiculturalismului, perpetuând în manieră moartă tradiția și modul de a fi român. Gustave Thibon, în opera sa Retour ou réel e de părere că între cel care nimicește intenționat tradiția și fariseul care o mimează nu există nicio diferență: aici se îmbalsamează iar acolo se abandonează la crematoriu, dar, în ambele cazuri e asupra unui cadavru ce se lucrează.

Costumele și cântecele tradiționale românești au ajuns în acest fel un capital, în mâinele acestor asociații, de exploatat în fața italienilor și al nostalgicilor, prin manifestații care sunt mai de grabă un carnaval decât o trăire sinceră al românismului.

Asociațiile românești care au asimilat aceste false valori al stângii italiene, fruct al retoricii democratice, precum cele ale cosmopolitismului, al relativismului și al europeismului de tip comunitar sunt complici nu numai la amenințarea caracterului autohton al poporului italian prin promovarea unei politici multiculturale sinucigașe care urmărește egalitatea intre imigranți, în particular cei extraeuropeni, și gazde, dar atacă și idea de națiune de care ele însăși pretind a se face paladini, pentru a afirma pe termen lung, drept consecință, ca unic criteriu de apartenență la un teritoriu simplu act de a plăti impozite.


joi, 12 iulie 2012

Constantin Noica

Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. (Fragment din Jurnal filozofic)

vineri, 15 iunie 2012

Leon Degrelle, 15 iunie 1906 - 1994

Nu ne aflăm pe pământ pentru a mânca în orar, a dormi la timpul potrivit, a trăi o sută de ani sau mai mult. Toate aceastea sunt zadarnice și prostești. Un singur lucru contează: să conduci o viață validă, să-ți rafinezi sufletul, să ai grijă de el în orice moment, să-i supraveghezi slăbiciunea și să-i exalți tensiunile, să slujești pe alții, să răspândești în jurul tău fericire și iubire, să oferi brațul aproapelui pentru creșterea tuturor ajuntându-ne unul pe celălalt. Îndeplinite aceste datorii ce mai înseamnă să mori la trizececi sau la o sută de ani, să mai auzi cum bate febra în orele în care fiara umană strigă la limita puterilor?

duminică, 10 iunie 2012

Riflessioni - Personalismo del mondo moderno


“Non più tradizioni, non più categorie: solo persone!“ E’ con questa cruda constatazione che Gustave Thibon, inizia la riflessione nella sua opera "Diagnosi" quando parla del personalismo dilagante del mondo moderno.

La persona è oggi il cardine di tutto. Si sposa, per esempio, la persona che piace, senza tenerne minimamente conto l'ambiente o la posizione; un regime politico s'incarna in un uomo e muore con lui, ecc. Tutto questo, avverte Thibon, porta al tramonto di tutte le grandi continuità sociali, all'instabilità universale. “La persona umana non è un assoluto. Un tempo si amavano gli uomini attraverso le istituzioni: il matrimonio aveva maggior peso, nell'anima di una sposa, della persona di suo marito; si tollerava il re per rispetto alla monarchia, ecc.

Attualmente si sopportano le istituzioni solo attraverso una persona idolatra; si considerano le categorie come cose astratte e morte.” Ma afferma Thibon, le cose sono diventate tali a misura che aumentava il culto della persona. Impersonale non è necessariamente sinonimo di morto e di astratto; ciò che non è persona può essere altrettanto concreto e vivente. Gustave Thibon lancia un campanello d'allarme verso la tendenza moderna che vorrebbe respingere come puramente artificiale e decorativo tutto ciò che non è personale.

Sacrificare le persone alle categorie non è un bene, sacrificare le categorie alle persone però è anche peggio: da una parte si provoca sterilità dall'altra putrefazione. Ancora qualche progresso di questa religione della persona, avverte Thibon, e non avremo più "buone casate", né patria, né spirito di corpo o di casta - non avremo più radici nel tempo e nello spazio. “Non si va molto lontano nelle nostre rivendicazioni in favore della persona umana: essa è relativa, effimera, deludente e gonfia spesso dell'impersonale più vano. Noi non crediamo che al personalismo divino.

Il primato della persona spinto all'esagerazione, scrive Thibon, porta con sé un altro pericolo capitale: i realisti che non amano la monarchia che attraverso il volto di un principe che li ha sedotti, dei cattolici che legano la fede nell'autorità pontificia, a una specie di culto infantile della persona del papa, popoli interi sollevati da ridicolo entusiasmo per un dittatore... Insomma, le cose più universali sono divenute "questioni di persone", "affari privati". “

Le istituzioni oggi non si giustificano agli occhi delle folle che attraverso il genio o il magnetismo di qualche individuo. Tale esigenza porta con sé due conseguenze rovinose: impone ai disgraziati sostenitori dell'intero peso delle istituzioni un grado di tensione e di attività inumano, e, allo stesso tempo, lega la sorte delle istituzioni a miserabili casi individuali”. Antropocentrismo pietoso dunque, che confonde il canale con la sorgente e che tende a fare della persona umana il sostegno assoluto di ciò che passa attraverso l'uomo e riposa in realtà su Dio solo.

sâmbătă, 26 mai 2012

Gazeta (anti)Românească

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă

Se poate intampla uneori, din motive de superficialitate sau de ingenuitate, ca anumite etichete sa ne deruteze in exprimarea unei păreri in conformitate cu adevarul. E cazul Gazetei Românești, autointitulatul ziar al diasporei românești din Italia. Însă, nicăieri ca în cazul Gazetei superficialitatea etichetei e mai nimerită.

Pentru că, deși Gazeta se vrea a fi Românească, de românesc acest ziar are puțin ba chiar dimpotriva. Pe Gazeta ”Românească” pot fi citite articole a căror nivel de antiromânism ating pragul propagandei sovietice din perioada interbelică folosită pentru a legitima invazia Basarabiei. Nu e deloc o exagerație, Gazeta Românească difuzează prin diferite articole (1 și 2), în 2012, idea comunistă a moldovenismului care susține existența unei națiuni moldovenești diferită de cea română. Dar defaimarea nu se oprește aici, deoarece, într-unul dintre articole poporul român e asemănat cu naziștii care ar fi urmarit puritatea rasei ariane cum romanii incearca azi reîntregirea Romaniei Mari. Este vorba de alimentarea vechiului cliché prin care ofițerii de la NKVD se foloseau pentru a demoniza România în fața basarabenilor, definind-o fasciștă cu pretenții imperialiste. Nu e cazual că în Transnistria tricolorul României e considerat steag fașist cărei arborare e strict interzisă.

Ori când situația e astfel, de românesc această gazetă are puțin sau chiar nimic. Simpla cronică despre faptele din Italia a delicvenților sau a victimelor de naționalitate română nu e o condiție suficientă pentru a te defini o gazetă românească atunci când tu, pretinzând a fi vocea diasporei, falsifici istoria ei. Iar a falsifica istoria unui popor echivalează cu sabotarea identității sale. Cu atât mai grav când te definești un ziar democratic și profesionist care într-un ambient caracterizat de amenințarea asimilării, cum e străinătatea în general, susții că reprezinți comunitatea română. De fapt Gazeta e o sabotatoare a adevărului istoric și o sursă de dezbinare între românii.

Atitudinea antiromânească a Gazetei nu ar trebui să surprindă dacă se consideră că acest ziar presupus românesc e un proiect creat și finanțat de Stranieri in Italia, un grup editorial pro-imigraționist care susține idea unei Italii multietnice și ca atare aproape de ambientele politice de stânga. De altfel, cine nu-și respectă propria identitate nu o va respecta nici pe cea a altora. În acest context se poate înțelege cum ziaristul românofob și comunistoid a putut beneficia de spațiul necesar pe un ziar care poartă numele de Gazeta Românească pentru a insulta comunitatea românească însăși.

Rezultă din cele descrise cum Gazeta "Românească" e asemenea unui tricou care poartă pe el scrisul ”Original” cu pretenția de fapt ca eticheta să ascundă calitatea de ultima mână a materialului.

duminică, 15 aprilie 2012

Tradiția

Ce contează deci trecutul încât trecut? Nu vă dați seama că atunci când plâng deasupra rupturii unei tradiții, în primul rând la viitor mă gândesc? Când văd putrezind o rădăcină, mi-e milă de florile care mâine se vor usca din lipsă de sevă.

Gustave Thibon, în L'uomo maschera di Dio.

duminică, 1 aprilie 2012

Apropo de sufletul pereche


Stupid și otrăvitor este mitul ”sufletului pereche” creat special pentru fiecare dintre noi și care este suficient sa-l întâlnesti pentru a realiza pe pământ raiul dragostei.

Desigur, un minim de armonie prestabilită este esențială pentru înflorirea unei mari iubiri, dar această consonanță minimă între suflete, sute de femei o realizează în mod aprioristic cu privire la fiecare bărbat și sute de bărbați cu privire la fiecare femeie.

Este nevoie de toată candoarea tinereții, ignoranța sa de viață pentru a nu lua în calcul acest adevăr. Și, de asemenea, este nevoie de mult orgoliu: trebuie să te crezi unic și solitar ca un dumnezeu că doar un alt dumnezeu, la fel de unic și solitar, poate să te înțeleagă și completa.

Un singur Tristan pentru o singură Isolde: divinizarea iubirii umane, care, la fel ca toate idolatriile, duce direct la distrugerea idolului. Don Juan este fiul lui Tristan, și seamănă în mod teribil cu tatăl său. Amândoi sunt captivii mitului amantei perfecte și unice pregătită în prealabil de către destin: unul își imaginează că o posedă, celălalt o caută. Amândoi cred în absolut, în paradisul iubirii, dar la un paradis gratuit și ”de plimbare”, creat numai pentru întâlniri și prezențe.

De fapt, armonia unică și de neînlocuit între două suflete este, în momentul întâlnirii, doar o schiță nedeterminată într-o matrice de iluzie.

E din comuniunea de zi cu zi, din bucuriile, durerile, eforturile și sacrificiile împărtășite, pe baza cărora ea obține apoi forma sa precisă și imuabilă. ”Sufletul pereche”, ”jumătatea noastră”, nu ne este dată a priori, ci a posteriori, sunt iubirea și fidelitatea noastră care o crează. Ar fi putut fi alta, dar după toate încercările iubirii, ea poate fi doar una.

Soția unică se merită: adevărata monogamie, adică, fuziunea definitivă a două destine, se află mai degrabă la sfârșit decât la sursa dragostei.

Gustave Thibon, supranumit "le philosophe-paysan", in Ce que Dieu a uni

Tradus de pe Belle et Rebelle

sâmbătă, 17 martie 2012

Rino Gaetano


Cerco in tutte le canzoni e in un passero sul ramo

uno spunto per la rivoluzione

sâmbătă, 10 martie 2012

Massimo Morsello Prezent!

Articol citat de Frontpress

Astăzi în ambientul tradiționalist-identitar italian se comemorează una din figurile cele mai importante din lupta de rezistență politică, culturală, într-un cuvânt existențială, împotriva sistemului valorial al Revoluției franceze. Massimo Morsello, impreună cu Roberto Fiore, e intemeiatorul mișcării politice Forza Nuova și totodată un punct de riferiment pentru lumea naționalistă din Italia. M. Morsello e în același tmp și cel mai de renume compozitor de muzică din cercurile neofasciste. În cele 6 albume publicate, în care rezultă evidentă influența unui alt mare compozitor italian Francesco De Gregori, Morsello transmite valorile tradițonale, temele militanței și suma existențială a evenimentelor generației sale din perioada „anilor de plumb” (anii 70).

Banner lipit de camarazii români dn Italia în onoarea lui Massimo Morsello.
E nel mondo c'è tanto buio
ed ognuno ha una candela,
ed è per questo che ci troviamo meglio,
al calare della sera


Pentru că, în mod diferit de cum ar putea crede unii care nu ne-au înțeles niciodată, la baza simțirii noastre nu este un sentiment de frustrare sau de ură ci dimpotrivă, se află Dragostea.