Antifa ha ha ha

Dumnezeu este antidemocratic

„Să nu uităm că în rai, deși viețuiesc miliarde de miliarde de îngeri, sfinți, drepți și cuvioși, există o singură opinie și o singură voință. Iar când rostim rugăciunea domnească, atunci când ajugem la ”facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, să cercetăm ca tot cugetul nostru să fie în voia lui Dumnezeu. Altfel spus, părerile noastre să fie aceleași cu părerile lui Dumnezeu... despre orice”.

Din ortodoxiatinerilor.ro

Trebuie să devii altceva

Ce fericite sunt revoluțiile care știu contra cui luptă: contra tuturor celor cu ghete, sau tuturor celor cu trecut. Dar dincoace e ceva subtil și paralizant: e faptul de a avea din ce în ce mai aproape dușmanul - nu e străinul, nu ticălosul, nu e omul învechit, nu e omul cumsecade, nu e nici tovarășul tău - până ce vezi că se confundă cu tine. „Trebuie să devii altceva”. C. Noica, în Jurnal Filozofic

”Viața este un militantism pe Pământ...” Seneca

Indispensabil este să navighezi, nu să trăiești

Mitul modern despre religie

”Religia nu se naște din necesitatea de a asigura solidarietate socială, cum catedralele nu sunt construite pentru a stimula turismul.” Nicolás Gómez Dávila, în Pensieri Antimoderni

”Preocuparea morală și moralizatoare este un alt semn al nivelului în care se află lumea modernă. S-a ajuns să se credă că religiile există doar pentru a da putere preceptelor morale, care, la rândul lor, ar servi numai pentru a lega socialmente animalul uman: această idee, este o adevărată aberație. (...) O. de' Rampazi, in Essere un uomo

”Patria mea este acolo unde se luptă pentru Idea mea...”

Despre Campo Hobbit.

L'inglese: l'imposizione e l'influenza di un modo di pensare

Ci ha mai riflettuto qualcuno perché una lingua diffusa attraverso le conquiste militari, la colonizzazione e lo sfruttamento di popolazioni inermi è considerata la lingua più adeguata e importante per diffondere il valore del rispetto reciproco ed educare i giovani europei a vivere insieme? Una lingua, che dietro alla giustificazione che la vuole di comunicazione internazionale, si impone in tutti i settori e a chiunque con serie ripercussioni sulla diversità culturale del Globo.

Da piccoli siamo obbligati a studiare l'inglese nelle scuole, spesso senza alcun margine di scelta. Magari qualcuno riserva una vocazione per un'altra lingua. Forse c'è chi è incline verso lo spagnolo o verso il francese, lingue neolatine sorelle molto più vicini all'Italia di quanto non lo sia l'inglese. Ma no, non si può scegliere, perché qualcuno ha già deciso per noi. Sembrerebbe che l'inglese sia quasi più importante dello stesso Dio. Infatti, mentre la religione viene esclusa dalle scuole perché ostacolerebbe la libertà di coscienza dei giovani, l'inglese viene imposto in alcuni casi addirittura dall'asilo!

Risulta chiaro come, in un simile contesto, si tende a considerare come normale il dominio dell'inglese in qualsiasi aspetto della vita quotidiana e culturale della società. Si è manipolati sin dalla tenera età che, se si conosce l'inglese, ovunque si va nel mondo il successo è garantito, che è un segno di intelligenza fuori dal comune, ma se invece non lo si parla, allora si è un semianalfabeta. In questa maniera si tende a far abituare la gente, col trascorrere degli anni, ad avere complessi d'inferiorità verso la propria lingua, declassata al rango di lingua di serie B.

Senza cultura la nostra vita non avrebbe significato. Se una comunità vive in maniera armonica è perché dietro ad essa esiste una cultura che determina il valore e il senso di qualsiasi cosa la circonda. La cultura di un popolo è il risultato di un'esperienza interiore, individuale e comunitaria ma allo stesso tempo intergenerazionale. La lingua che parliamo, ad esempio, come mezzo principale di trasmissione della cultura, che è contemporaneamente essa stessa cultura, esiste perché altri prima di noi l'hanno parlata. La presenza della lingua inglese in ogni aspetto della vita di un popolo, a lungo termine, significa minare le fondamenta della comunità tramite l'imposizione artificiale di un presente rotto dal proprio passato con la conseguenza che un indomani si avrà un futuro senza memoria, senza punti di riferimento, trasformando le nuove generazioni in degli recipienti vuoti facili da riempire (si legga "manipolare").

La lingua quindi, prima ancora di essere un fattore richiesto dal mercato del lavoro, è innanzitutto una forma mentis, un modo di pensare, una maniera logica di intendere la realtà ereditata da generazioni che al tempo stesso veicola una scala di valori. La lingua è un patrimonio comune e le radici di un popolo. La lingua è cultura.

La lingua inglese, secondo quanto afferma Anna Maria Campogrande, presidente dell'Associazione per la difesa e la promozione delle lingue ufficiali della Comunità Europea all'interno della Commissione Europea, è una lingua che veicola essenzialmente i valori del capitalismo, del mercantilismo, del profitto e del colonialismo economico e culturale. La lingua inglese insegnata in tenera età può segnare una volta per tutte il modo di pensare dei bambini italiani (ma può valere benissimo anche per i romeni) distruggendo così quel che è rimasto del modello culturale italiano.

Le giustificazioni che sono invocate per mantenere l'inglese nelle posizioni chiave in tutti i settori, è un modo di procedere tipico dei paesi piccoli, che, in mancanza di un mercato interno adeguato che permetta la produzione in lingua nazionale di tutte le espressioni culturali, dal cinema alla musica fino alle trasmissioni televisive, permettono la loro incorporazione culturale e spirituale nella sfera anglo-americana.

Ernst Jünger

"Este greșit să spun că aștept o întoarcere la trecut, ca Chateaubriand, sau ca Blaster, eterna întoarcere: las acest capriciu conservatorilor, în politică, și în spațiul cosmic, astrologilor. Nu: Eu sper la aventuri de rang egal, și chiar și mai înalte, și nu numai în domeniul uman ".

La deriva dell'associazionismo romeno

Un aspetto indicativo della perdita di memoria tipica dell'uomo moderno e quindi dell'identità, intesa tradizionalmente come una catena intergenerazionale, si può osservare nell'evoluzione dell'associazionismo romeno in Italia a partire dalla seconda metà del secolo scorso.

Se in seguito alla seconda guerra mondiale la diaspora romena in penisola italiana era quasi interamente costituita da legionari in esilio e da altri dissidenti politici fuggiti dal regime comunista della Romania di allora, attualmente le cose sono radicalmente cambiate.

All'influenza e al contributo, nell'ambiente tradizionalista-identitario italiano, dei vecchi membri della Legione dell'Arcangelo Michele, come Nicolae Bujin e Constantin Papanace, in termini di libri, di testimonianze e di altre attività di trasmissione dell'esperienza maturata durante la lunga persecuzione subita in qualità di legionari, oggi, si sostituisce una radicale deriva verso la retorica del mondialismo e del multiculturalismo.

La comunità romena, che attualmente costituisce l'1,6% della popolazione dell'Italia con oltre 120 associazioni registrate ufficialmente, sembra oggi aver dimenticato che per oltre quarant'anni è stata soggiogata da un regime comunista che, tra l'altro, nel suo intento di comunistizzare il Paese praticava contro gli oppositori la rieducazione mediante la tortura, meglio conosciuta come l'esperimento Pitești.

Privi di memoria nei confronti di coloro che riempirono le carceri comuniste perché colpevoli di essersi opposti all'utopia marxista che propagandava la lotta di classe, l'internazionalismo e l'ateismo, le associazioni romene odierne si sono dimostrate anche incapaci nel riscoprire le orme che i loro antenati rifugiati politici hanno lasciato durante il loro esilio in Italia.

Dimenticato il passato, i martiri, e con la pretesa che il mondo sia nato in concomitanza con loro, tali associazioni hanno sposato la causa multiculturale della sinistra italiana, apostolo dell'immigrazione, senza Dio e senza identità, annebbiando in un colpo solo la Rivoluzione anticomunista del 1989 e infangando la memoria di tutti coloro che si opposero all'Utopia marxista.

Il nuovo stile di azione delle associazioni romene, paradossalmente, non si orienta neanche più contro quelle cause della globalizzazione che hanno trasformato i romeni in rifugiati economici costretti a lasciare la loro terra e i loro cari, ma anzi vengono accettate, contribuendo al progetto di distruzione dell'unità etno-culturale, oltre che del proprio popolo, anche del popolo italiano rispondendo all'appello democratico per la costruzione di un'Italia multietnica.

Nello spirito di una diversità di forma ma senza sostanza, le associazioni romene organizzano regolarmente spettacoli con balli e canti folcloristici perpetuando in maniera morta la tradizione e l'essere romeno. Il filosofo francese, Gustave Thibon, nella sua opera Ritorno al reale, è del parere che tra colui che uccide intenzionalmente la Tradizione e il fariseo che la mima non ci sia alcuna differenza: qui si imbalsama, là si abbandona al forno crematorio, ma, in ambedue i casi, è su di un cadavere che si lavora.

I vestiti e i canti tipici tradizionali romeni sono arrivati così ad essere un mero capitale nelle mani di queste associazioni, da sfruttare di fronte agli italiani e ai connazionali nostalgici, mediante manifestazioni che assomigliano più a degli eventi carnevaleschi che a un vivere sinceramente l'appartenenza.

Senza accorgersi che già dalla prima generazione i giovani romeni parlano nel dialetto del luogo dove risiedono, risultandone un kitch difficile da immaginare, scordandosi la madrelingua e ignorando la propria cultura e gli avi, le associazioni romene si rendono complici di un attacco duro al concetto di "stirpe" di cui esse stesse pretendono di farsi i paladini per affermare nel lungo periodo, di conseguenza, come unico criterio di appartenenza ad un territorio il semplice atto di pagare le tasse, senza alcun legame nel tempo e nello spazio.

Julius Evola

”un artizan care îndeplineşte perfect funcţia sa este în mod clar superior față de un rege care debarasează şi nu e la înălțimea demnității sale”

Despre non-conformismul modern și cel Tradițional

Articol preluat de Ziarul Tricolorul, Frontpress

Se îmtâmplă din ce în ce mai des să auzi persoane care, deși sunt imersate până peste cap în noroiul modernității, își exprimă voința de a se diferenția de masă încercând, prin metode parodistice, să apară non-conformiste.

Pentru a se deosebi de cei din jur uite-i atunci dormind zile intregi lenea unui corp obosit de senzații tari, sau încercând să apară cât mai ”originali” prin schimbarea propriului ”look” ori ieșind în evidență cu ultimele produse de pe piață, de la vestimentație, la celular, mașină, etc.

În spatele acestei încercări de a ieși din turmă se află o concepție de sclavie a libertății, după cum spune Gustave Thibon, e un a se învârti din ce în ce mai repede în strâmpta cușcă a simțurilor fără a realiza că de fapt te învârți oricum pe loc. În mod paradoxal, aceste persoane care doresc să iasă din turmă sunt cele din care turma e costituită. Seneca ar spune apropo de acest aspect, că nu există sclav mai sclav de acel care se consideră liber.

Libertatea nu se cucerește prin ostentații, declarații de drepturi sau prin alte dispoziții abstracte din vreo lege democratică. Adevarata conceptie a libertății e interioară și constă înăinte de toate, după cum afirmă Julius Evola, într-o voință pură și din ce în ce mai puternică, capabilă să se afirme asupra oricărui element exterior, imediat ce acesta se impune ca o nevoie necesară, cu scopul, de a face mereu mai energica posesiunea de sine. În acest sens, non-conformismul nu e ceva formal și relativ, datorat unor factori pur și simplu exteriori ci e înăinte de toate o ținută interioară care ne asumăm, e o libertate esențială și absolută. Eroismul cel mai măreț, ne învață Corneliu Zelea Codreanu, e ținuta în timp, rezultatul unei stăpâniri totale asupra propriei persoane. Trebuie adoptat ca principiu să facem nu ceea ce ne place, ci ceea ce costă, să urmăm mereu linia rezistenței majore pentru a oțeli astfel voința.

Intr-o lume făcută din vorbe democratice și din angajamente anulate în ultima clipă, prin SMS, adevăratul non-conformism constă atunci în oratoria faptei și în menținerea cuvântului dat. Când dependența de tehnologie e in creștere rapidă mecanizând orice aspect al ființei non-conformismul este a ști să renunți pentru un moment la I-phon, I-pad, PC, să iei în mână un stilou și să scrii o scrisoare camarazilor dragi sau prietenilor. Atunci când pezentul este orfan de orice sens de luptă și domină fatalismul și relativismul, a fi non-coformist față de masă, înseamnă a lupta fără rezerve pentru o idee, aceași care se opune libertății moderne, calul troian al vremurilor noastre.

A fi non-conform masei este o acțiune tradițională, inspirată de principii imutabile, unica care se merită a fi întreprinsă.

Corneliu Zelea Codreanu

”Eroismul cel mai măreț e ținuta în timp”

Evoluția asociaționismului românesc în Italia

Articol preluat de Schimbarea.info, Frontpress, Blog ND, și rostit la Accademia di Romania pe 21/VII/2012

În urma căderii blocului comunist diaspora românească din peninsula italiană a înregistrat o creștere exponențială ajungând să reprezinte astăzi 1,6% din populația Italiei, devenind astfel prima comunitate de străini ca număr, cu peste 120 de asociații înscrise oficial. Tocmai începând din această perioadă asociaționismul românesc a cunoscut o transformare radicală sub aspectul țesutul social al membrilor săi dar, lucru mai important, și al valorilor inspiratoare de la baza statuturilor.

Imediat după cel de al doilea război mondial și până la sfârșitul anilor 80 comunitatea românească era alcătuită în marea sa parte de legionari în exil și de alți disidenți politici fugiți de regimul comunist din România. Aceștia au maturat în străinătate o solidarietate strânsă între ei cu scopul, pe lângă cel de a se sprijini reciproc, de a divulga în Italia, pe cât posibil, cărțile cu doctrina și însemnările legionare, care în patrie erau cenzurate sau, mai rău, distruse, dar și pentru a face cunoscute atrocitățile de care au fost martori sub regimul comunist.

Legionarii precum Nicolae Bujin la Roma, și Constantin Papanace în nordul Italiei au reprezentat două figuri importante în acest sens contribuind la difuziunea și traducerea cărților legionare în Italia și totodată legând raporturi strânse cu exponenții ai Movimento Sociale Italiano (MSI), mișcare în care Cărticica șefului de cuib devenise, și continuă să fie și astăzi pentru actualele mișcări identitare, un text fondamental pentru formarea și organizarea propriilor militanți.

Nicolae Bujin, în mod deosebit, e cunoscut în capitala italiană pentru parteciparea sa la diferite conferințe pe tema Gărzii de fier dar și datorită excursiilor, în stil legionar, organizate prin Appennini împreună cu diferite comunități naționaliste din Roma.

În acest context nu trebuie să surprindă, așadar, că în bibliotecile italiene din principalele orașe universitare precum Roma, Padova, Milano, Torino sau Veneția se pot găsi cu ușurință operele din perioada interbelică a marilor autori legionari, chiar și în limba română, care în România cu greu sunt accesibile publicului larg, de la Nae Ionescu la Vasile Marin, de la Ernest Bernea la Petre Țuțea sau Trăian Brăileanu.

Un episod curios care merită menționat este recentul scandal din mediul academic transalpin când s-a descoperit cu surprindere că filozoful legionar Constantin Noica fusese plagiat de către un filozof italian, Umberto Galimberti.

Influențele diasporei românești, constituită din exiliați politici, s-au extins cu precădere în mediul tradiționalist-identitar unde cuvinte precum "Cuib" sau sintagme gen ”economie legionară”, au intrat în lexicul italianilor naționaliști pentru a exprima concepte specifice neidentificabile altfel.

Începând din anul 2000, caracteristicele diasporei au ajuns să se schimbe iar fluxul migraționist a început să fie alcătuit, de această dată, din refugiați economici, majoritatea muncitori, toți crescuți și educați sub regimul comunist și în pseudodemocrația care a urmat după revoluția din 89.

Fie că e vorba de democrația socialistă sau de cea capitalistă scara valorială a Revoluției franceze din care acestea se trag și-au impus influența asupra noilor generații de români demostrând o clară ruptură de mentalitate și de valori cu generațiile interbelice crescute la umbra idelurilor precum Dumnezeu, Neam și Țară.

Asociaționismul românesc din al 3lea mileniu e unul care s-a lepădat de naționalism alunecând spre stânga italiană apostol al imigrației, fără Dumnezeu și fără identitate obișnuită să vadă străinul ca o valoare a priori in numele multiculturalismului.

Dacă înăinte de 89 românii refugiați în Italia își trăiau românitatea prin toată ființa lor, apelând înăinte de toate la o ținută interioară (sintetizabilă în Sentimentul românesc al ființei de Noica) și la tot ceea ce este valoare in modul românesc de raportare la existență păstrând legătura cu elementele existențiale ale culturii și civilizației românești prin modul de a fi, fără a pretinde de a avea alt status pe solul italian decât cel de oaspete, neo-asociaționismul de după Revoluție a adoptat cu totul alt stil.

Paradoxal, deși provin dintr-o țară care a fost subjugată 40 de ani sub dictatura comunistă, noile asociații românești de astăzi, s-au orientrat spre ambientele politice și culturale ale stângii cosmopolite și relativiste lipsite de idea de neam și susținătoarea metișului. Noul stil al acestora constă esențialmente în organizarea regulată de spectacole care se refac la portul tradițional și la cântecele populare românești precum si la vânzarea de produse artizanale, dând apă la moară iubitorilor diversității fără conținut, al multiculturalismului, perpetuând în manieră moartă tradiția și modul de a fi român. Gustave Thibon, în opera sa Retour ou réel e de părere că între cel care nimicește intenționat tradiția și fariseul care o mimează nu există nicio diferență: aici se îmbalsamează iar acolo se abandonează la crematoriu, dar, în ambele cazuri e asupra unui cadavru ce se lucrează.

Costumele și cântecele tradiționale românești au ajuns în acest fel un capital, în mâinele acestor asociații, de exploatat în fața italienilor și al nostalgicilor, prin manifestații care sunt mai de grabă un carnaval decât o trăire sinceră al românismului.

Asociațiile românești care au asimilat aceste false valori al stângii italiene, fruct al retoricii democratice, precum cele ale cosmopolitismului, al relativismului și al europeismului de tip comunitar sunt complici nu numai la amenințarea caracterului autohton al poporului italian prin promovarea unei politici multiculturale sinucigașe care urmărește egalitatea intre imigranți, în particular cei extraeuropeni, și gazde, dar atacă și idea de națiune de care ele însăși pretind a se face paladini, pentru a afirma pe termen lung, drept consecință, ca unic criteriu de apartenență la un teritoriu simplu act de a plăti impozite.

Constantin Noica

Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur. (Fragment din Jurnal filozofic)