Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

Faceți dragoste și război!

E frumos ce e frumos, NU ceea ce place.

Limba robilor și limba stăpânilor

Stimulați de modelele de consum și de vanitate, care reprezintă negarea tuturor stereotipurilor culturale proprii, poporul și instituțiile (cel dinâi mai puțin, cele din urmă mai conștiente) se ofilesc să apară, în maniere și în lucruri, cât mai asemănători cu străinul anglo-american. Blestemul ascuns recită astfel: va avea cel mai mult fascin și considerație cine va asemăna cel mai mult cu străinul și cu comportamentale sale mintale. Ce maimuțe frumoase, cineva ar putea să spună.  De prea de multe ori ne apropiem de cultura străină, nu cu o curiozitate și o conștiențizare proprie a persoanei noastre, ci pentru bani și maimuțărie. Lumea adolescenților este cel mai bun exemplu de un astfel de mecanism, care certifică faptul că limba română este mai puțin importantă decât engleza, inclusiv pentru construirea de valori și a stilului de viață, precum și pentru a găsi un loc de muncă satisfăcător. A te lăuda cu termeni în limba engleză, în discuțiile obișnuite în limba română, este o palmă peste obraz bine antrenată pentru marea majoritate a interlocutorilor și motiv de vanitate. În acest fel cuvinte stupide devin importante, chiar dacă nu le înțelegem sensul, sau chiar știindu-l, socotind corespondentul românesc ca fiind banal și ne la modă, ne aflăm în situația de a trebui să învățăm un alt termen, cu totul diferit de realitatea noastră lingvistă, numai să ne simțim bine. Distanța enormă dintre limba engleză și limbile latine se observă peste tot. Limba engleză este limba excepțiilor, latina a declinațiilor și a individuării regulilor generale. Acestă situație aproape asimetrică de "înstrăinare reciprocă" face chiar mai dureroasă grefa engleză de pe trunchiul latin, care, pentru cei care încă păstrează un pic de ale culturii clasice, este, fără îndoială, o interferență lingvistică odioasă. În relațiile dintre cele două limbi observăm o opoziție clară: engleza limbă pragmatică și sintetică, puternic legată de vorbitul circumstanțial, româna detaliată, exegetica și colorată de perioade lungi. Mințile sărace de clasicism și de gândire abstractă par a fi mai predispuse decat celelalte la învățarea limbii engleze, poate că acest lucru este, de asemenea, ceea ce vrea piata internațională. Să luăm acum în considerație cele mai bune creiere din țară, cele care doresc să urce în societate, și cum în ziua de azi ele trebuie să știe limba engleză la perfecție și să petreacă o parte din viața lor în străinătate, pentru a trăi fenomenul în prima persoană. Mecanismul este subtil, pentru că pătrunde în tăcere toată realitatea socială, sustrăgând și selecteând cele mai bune minți. Iar aceste persoane, împinse să emeargă în societate cu mecanisme de recompensă, după sacrificiile individuale depuse pentru a învăța limba, devin mai târziu cei mai înrăiți apărători a propriilor sacrificii, privilegii și denigratori al neamului și al țării. Acesta este un aspect fondamental, care explică modul în care colonizatorul face ale sale cele mai bune forțe ale neamului, fară a pierde prea multe resurse, decât doar pentru a alimenta propaganda prin intermediul instituțiilor bine plătite exploatând ambițiile de îmbunătățire socială ale individului, în scopul de a transplanta în popor necesitatea de învățare a însăși limbii colonizatoare. De altfel, actuala clasă conducătoare  este cea mai coruptă și antipopulară, un pedagog multiplicator al viciului plutocrat, care a condus națiunea în prăpastia morală, intelectuală, lingvistică, socială și economică. Fiecare limbă este o resursă valoroasă și o viziune specifică a lumii tradiționale ca urmare a adaptării la un anumit mediu, climă,  teritoriu dar totodată este și un mijloc capabil să reproducă moduri de a fi, idei și atitudini. Așadar, cei care nu vor să fie robi al colonizării contemporane sunt obligați să se revolte împotriva dominației limbii engleze, având grijă și practicând-o pe a lor, deoarece, ca o dovadă la ceea ce s-a scris până aici, în fiecare epocă istorică și dimensiune geografică, robii învață întotdeauna limba stăpânilor. 

Complexitatea femeii așazise ”moderne”

Ele se definesc egale cu bărbații.

Dar vor să fie puse pe un piedistal ca niște prințese.

Ele se definesc eliberate.

Dar singura lor libertate este cea de a fi supuse dictatului patronului ca toți ceilalți.

Ele se definesc moderne.

Dar modernitatea le-a transformat în femei-obiect.

Ele nu vor să sufere nicio diferență din cauza sexului lor.

Dar nu încetează să o revendice.

Ele se definesc denigrate de istorie. 

Dar nu le-au cunoscut niciodată pe Ioana d'Arc, Catherine Ségurane, Isabella Catolic, sau Sainte Genevieve.

Ele revendică drepturile lor înapoi.

Dar niciodată nu au pierdut atât ca astăzi.

Ele ar dori mai multă putere în societate.

Dar ele deja o dețin, acela de a dărui viața sau nu.

Ea nu mai face distincție între ”feminină” și ”feministă”.

Dar bărbatul o va face mereu, el.

Ea a devenit ”modernă”.

Ea a devenit nefericită, deprimată, anorexică, anxioasă, supraevaluată / refăcută, iar puterea femeii s-a revelat astfel asupra bărbatului: el urmând aceeași cale.

Tradus de pe Belle et Rebelle

Etica în estetică

Este oare adevărat că Apusul a încetat să fie ceea ce, spiritualicește, era? Așa, din afară, cum poate fi înțeles din perspectiva noastră Apusul, el te izbește, sau mai degrabă te izbea, printr-o trăsătură hotărâtoare, poate: prin cultul, prin înțelesul, prin gravitatea pe care-o dă amănuntului. În Occident nu găsești sensul; găsești sensuri. Nu întregurile sunt altele, ci componentele. [..]

Aproape oricine a văzut și resimțit armonia unei catedrale celebre. Este această armonie una de proporții linii și ornamente? Dacă n-ar fi decât atât, timpul nostru, atât de bun meșteșugar , tehnicește, ar vedea înălțându-se numeroase și admirabile catedrale. Dar nici o catedrală nu se înalță astăzi, căci nu înțelesul întregului lipsește, ci acela al părții. Izbitor, într-o catedrală, e mai puțin întregul în valoarea lui generalizatoare, cât amănuntul în virtutea sa de-a specifica. Te copleșește, când o contempli, faptul că fiecare piatră a catedralei e gândită, și gândită pentru ea însăși; faptul că e plină de sens, plină de anecdotă. Izolabilă, și totuși nu izolată.

Ce surprinzători ne par nouă sfinții aceia cât se poate de expresivi, așezați totuși atât de sus, pe coloanele catedralelor, încât nimeni nu le poate vedea expresia! Iar într-o zi coloana se prăbușește, și în clipa aceea vezi că până și blocul de piatră din vârful ei era gândit. Te întrebi, atunci: ce generozitate comanda sacrificiul artistului de a crea fără să arate? Ce credință?

Constantin Noica, în Eseuri de Duminică.

Filozofia din spatele Uniunii europene

Filosofia care stă în spatele documentelor UE este cea a nihilismului relativist post-modern, pentru care atașamentul față de neam sau dragostea față de Dumnezeu sunt puse pe același plan cu aderarea la un club sau loialitatea față de un producător de bere.

Din Ortodoxia tinerilor

De ce contează frumusețea?

Este întrebarea pe care scriitorul și filozoful Roger Scruton și-o pune într-un documentar pentru BBC. Citândul pe marele Platon, Scruton analizează conceptul de frumusețe și felul în care acesta, începând din secolul XVIII, s-a transformat în diferitele sale expresii artistice: pictură, muzică, arhitectură, dar și în viața cotidiană..

Punctul central care filozoful englez încearcă să transmită de-a lungul documentarului este legătura strânsă existentă între frumusețe și sacru. Platon scria că frumusețea este o cale care conduce către transcendent iar Sfântul Toma de Aquino o considera un dar de la Dumnezeu. 

”Frumusețea se află lângă sacru, precum o fereastră. Odată arta era întemeiată pe religie iar la cel mai înalt grad ea a fost deseori creată în serviciul religiei. Dar chiar și arta care nu-l menționează pe Dumnezeu poate avea o forță religiosă, cum ar fi Tristan și Isolda de Wagner. Acest lucru se datorează faptului că frumusețea ne deschide la gândul că existența noastră nu este doar consumată, ci este răscumpărată " declara Scruton într-un interviu. 

Degenerarea artei moderne așadar se datorează înlocuirii sentimentului de frumusețe care tinde spre Dumnezeu, care elevă spiritul omului, cu originalitatea fără suflet fiu al relativismului. ”Fără rădăcini spirituale arta devine o fantomă, plină de ură și batjocură, lipsită de darul frumosului. În spatele fiecărei culturi există o tradiție religioasă care o hrănește. Artistul poate să urmeze frumusețea doar dacă privește la realitate ca un dar care trebuie primit cu recunoștință și dacă îndeplinește sarcina sa ca expresie a recunoștinței”.

”În cultura noastră (modernă) lucrează însă un nihilism activ care provine de la dezamăgirea amară al acelor oameni care nu pot găsi credința. " conclude Scruton.

”La fel ca cei ce-și pierd credința și simt nevoia să batjocorească ce au pierdut, așa simt artiștii de azi, de a trata viața umana în mod degradant și de a ridiculiza nevoia de frumos.”