Revoluția se află în lucrurile mici!

Tradiția

Ce contează deci trecutul încât trecut? Nu vă dați seama că atunci când plâng deasupra rupturii unei tradiții, în primul rând la viitor mă gândesc? Când văd putrezind o rădăcină, mi-e milă de florile care mâine se vor usca din lipsă de sevă.

Gustave Thibon, în L'uomo maschera di Dio.

Apropo de sufletul pereche

Stupid și otrăvitor este mitul ”sufletului pereche” creat special pentru fiecare dintre noi și care este suficient sa-l întâlnesti pentru a realiza pe pământ raiul dragostei.

Desigur, un minim de armonie prestabilită este esențială pentru înflorirea unei mari iubiri, dar această consonanță minimă între suflete, sute de femei o realizează în mod aprioristic cu privire la fiecare bărbat și sute de bărbați cu privire la fiecare femeie.

Este nevoie de toată candoarea tinereții, ignoranța sa de viață pentru a nu lua în calcul acest adevăr. Și, de asemenea, este nevoie de mult orgoliu: trebuie să te crezi unic și solitar ca un dumnezeu că doar un alt dumnezeu, la fel de unic și solitar, poate să te înțeleagă și completa.

Un singur Tristan pentru o singură Isolde: divinizarea iubirii umane, care, la fel ca toate idolatriile, duce direct la distrugerea idolului. Don Juan este fiul lui Tristan, și seamănă în mod teribil cu tatăl său. Amândoi sunt captivii mitului amantei perfecte și unice pregătită în prealabil de către destin: unul își imaginează că o posedă, celălalt o caută. Amândoi cred în absolut, în paradisul iubirii, dar la un paradis gratuit și ”de plimbare”, creat numai pentru întâlniri și prezențe.

De fapt, armonia unică și de neînlocuit între două suflete este, în momentul întâlnirii, doar o schiță nedeterminată într-o matrice de iluzie.

E din comuniunea de zi cu zi, din bucuriile, durerile, eforturile și sacrificiile împărtășite, pe baza cărora ea obține apoi forma sa precisă și imuabilă. ”Sufletul pereche”, ”jumătatea noastră”, nu ne este dată a priori, ci a posteriori, sunt iubirea și fidelitatea noastră care o crează. Ar fi putut fi alta, dar după toate încercările iubirii, ea poate fi doar una.

Soția unică se merită: adevărata monogamie, adică, fuziunea definitivă a două destine, se află mai degrabă la sfârșit decât la sursa dragostei.

Gustave Thibon, supranumit "le philosophe-paysan", in Ce que Dieu a uni

Tradus de pe Belle et Rebelle

Rino Gaetano

Cerco in tutte le canzoni e in un passero sul ramo

uno spunto per la rivoluzione

Massimo Morsello Prezent!

Articol citat de Frontpress

Astăzi în ambientul tradiționalist-identitar italian se comemorează una din figurile cele mai importante din lupta de rezistență politică, culturală, într-un cuvânt existențială, împotriva sistemului valorial al Revoluției franceze. Massimo Morsello, impreună cu Roberto Fiore, e intemeiatorul mișcării politice Forza Nuova și totodată un punct de riferiment pentru lumea naționalistă din Italia. M. Morsello e în același tmp și cel mai de renume compozitor de muzică din cercurile neofasciste. În cele 6 albume publicate, în care rezultă evidentă influența unui alt mare compozitor italian Francesco De Gregori, Morsello transmite valorile tradițonale, temele militanței și suma existențială a evenimentelor generației sale din perioada „anilor de plumb” (anii 70).

Banner lipit de camarazii români dn Italia în onoarea lui Massimo Morsello.

E nel mondo c'è tanto buio

ed ognuno ha una candela,

ed è per questo che ci troviamo meglio,

al calare della sera

Pentru că, în mod diferit de cum ar putea crede unii care nu ne-au înțeles niciodată, la baza simțirii noastre nu este un sentiment de frustrare sau de ură ci dimpotrivă, se află Dragostea.

Don Chisciotte

În fața ignoranței, mă simt din ce în ce mai mult ca Don Chisciotte împotriva morilor de vânt.

Nu există în natură pacea

Respingeți cu îndărătnicie toate falsele teorii ale falșilor apostoli umanitariști și pacifiști, care tind să vă dezarmeze sufletește. Nu uitați că dreptul este o proprietate care se sprijină pe forță. În lume oamenii se luptă. Din adâncul mării și până în înălțimile văzduhului, nu-i decât o luptă în care animalele se devorează unele pe altele. În lumea plantelor, în natură, în păduri și pe câmpii, acolo unde oamenii se duc să guste pacea, nu este în realitate decât o luptă surdă și necruțătoare pentru viață. Voiesc să spun că nu există în natură „pacea” pe care o cântă toți poeții și literații, nu există decât o singură realitate, mare, crudă, superbă: RĂZBOIUL. Neamurile care înțeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier.

Nae Ionescu, fragment din Fenomenul legionar

Despre lupta legionară

‎"Ne ocupăm cu lupta dintre, noi și alți oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt și poftele firei noastre pământești.

Ne preocupăm și ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului și păcatului.

Toți oamenii mari ai lumii de ieri și de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupați mai mult de aceste biruințe.

Mișcarea legionară face excepție, ocupându-se dar insuficient, și de biruința creștină în om, în vederea mântuirii lui.

Insuficient!”

C. Z. Codreanu, din Însemnări de la Jilava.

Mitul progresului științific

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă, Frontpress, Cer și pământ românesc

De ceva timp circulă pe facebook o imagine controversată. La o primă vedere pare a fi vorba despre obișnuitele glume demotivational fără nicio pretenție decât cea de a stârni un zâmbet,dar la o analiză mai atentă, ținând cont și de aprecierile de care se bucură imaginea, se poate realiza cum de fapt aceasta reflectă convingerile profunde a multura.

Graficul din imaginea respectivă pune în relație ”progresul științific” raportat la diferitele ere, dar totodată subliniază ”vinovăția” evului mediu, ca epocă profund de religioasă, în obstacularea evoluției tehnologice.

Mesajul de fond e unu destul de clar: religia, mai precis Creștinismul, împiedică evoluția omenirii.

De-a lungul vremurilor omul a dus o luptă neîncetată pentru câștigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului și a civilizației. Dar după cum spune Ernest Bernea, lumea s-a încrezut prea mult în civilizație și progres iar nimeni nu a stat să se gândească ce înseamnă acestea pentru ființa spirituală a omului.

Petre Țuțea, într-un citat de al său spune:

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util și pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate în alta călare pe măgar.

Pentru Țuțea revoluția științifică e o "înaintare pe loc", încât, "nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii". Iar dacă e o restructurare a omului, parametrul lui a progresului, asta ar fi oricum inutilă încât s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariția lui Hristos. Rezultă din reflecția filozofului român o etică a societății moderne construită nu atât pe o temelie sinceră de proprie depășire, de creștere interioară, ci mai de grabă de întrecere între oameni.

Dar mitul progresului științific poate fi contrazis și de persoane care Creștinismul nici nu au apucat să-l cunoască, cum a fost Seneca, care a trăit în epoca, din grafic, colorată în verde:

Progresul tehnologic duce omul la o bunăstare materială conducându-l spre o dimensiune de plăcere și de comoditate și totodată îndreptândul spre corupție, avariție și egoism.

Apare limpede că, cu cât omul își crează mai multe nevoi semn a unei înalte trepte de civilizație cu atât el devine mai puțin stăpân de sine, și în consecință mai puțin liber.

Ceea ce însă e mai răsunător sunt datele statistice despre cum progresul material nu e un răspuns la problemele care afectează omenirea ci chiar le amplifică deși aparent pare c-ar oferi o soluție. Din 1997, în Indonezia, sărăcia a crescut cu 50%, în Corea de Sud s-a dublat în aceași perioadă, în Rusia între anii 1966 și 1998 a crescut de la 2,9% la 32,7% .

Conform International Labour Organisation (ILO) procentul de venit perceput de 20% cei mai săraci de pe glob a scăzut între anii 1960 și 1977 de la 2,3% la 1%. Așadar se poate constata cum în ciuda progresului științific din ultimele decenii sărăcia în lume nu numai că nu a scăzut ci chiar s-a amplificat deși posibilitățile de producție au crescut exponențial raportate la creșterea demografică.

Rezultă, în concluzie, că graficul e unul corect. Întradevăr există o relație între religiositatea unei epoci și progresul științific. Ceea ce e greșit însă e felul cum acesta e citit. Cu cât crește progresul tehnologic cu atât omul perde din vedere esențialul și-l confundă cu secundarul fiind indus să jertfească materia și rațiunea pură, căreia se datorează acest salt de „calitate”.

Drept consecință omul neagă latura sa spirituală și perde din vedere propriu său progres interior. Cantitatea de noțiuni și de progres tehnic înjectat într-un popor, așadar, poate fi considerat ca parametru de evaluare pentru a măsura distanța sa de înțelepciunea primordială. Așa se explică studiul făcut de sociologul Emile Durkheim în care acesta demonstrează creșterea exponențială în societatea modernă a numărul sinuciderilor. Practic din momentul când curba progresului științific din grafic începe să crească, fenomenul sinuciderilor începe să devină patologic pentru societatea omenească ca rezultat al alienării omului în mediul în care trăiește. Dar așa se explică și paradoxul sărăciei în mijlocul abundenței perpetrată de țările așa zise avansate prin stilul lor de viață bazat pe progresul material, pe concurență între oameni.

Problema nu e si nu a fost niciodata de ordin tehnic și logistic. Omul e o entitate sufletească înăinte de toate, ceea ce democrațiile capitaliste și socialiste prin primatul care-l recunosc dezvoltării economice, neagă. Evident, nimeni nu spune că e de întors la epoca de piatră. Ci, cum bine legionarii înțeleseseră, trebuie doar ca „materia” să fie subordonată „sufletului” și pus în centrul universului creșterea înterioară al omului și nu progresul științific, care ar trebui să fie nimic alceva decât un simplu instrument pentru fericirea omului. Dar iată că acest progres tehnic, din mijloc a devenit un scop.

Nici chiar cultura antică precreștină nu poate înlocui Creștinismul, căci „apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă”.

Petre Țuțea

Naționalitatea și cetățenia

„Conceptul de cetățean pe care e întemeiată structura statului „democratic”, înlocuind conceptul de Român, conceptul de Ungur, sau cel de Evreu, concepte apropriate de realitate și izvorâte din contactul imediat cu ea: ignorează suprema realitate a naționalității și, în consecință, falsifică întreaga structură a statului democratic. [...] Excesul de abstracțiune din structura de azi a Statului a devenit, astfel, un paravan juridic pentru dușmanii și profitatorii neamului românesc.” Ion Moța, comandant legionar.

Națiunea și omenirea

”Domnilor, o națiune este o realitate propriu-zisă și o dovedim. Dar, ce este omenirea? Ce este această umanitate? O națiune creiază o cultură, o națiune face un război, o națiune creiază, în legătură cu celelalte, o stare de viață personală. Dar umanitatea? Are ea vreun scop constructiv? Există în cadrul ei aceeași voință, aceleași dorințe, aceleși realizări ca în cadrul națiunilor? Realizează această umanitate, pe care trebuie să o concepem printr-un cuvânt abstract, ceva etern, durabil și pe care să putem pune la un moment dat mâna, să zicem: iată o creație a umanității?” Vasile Marin, Comandant legionar, fragment di Testamentul politic.

Vino cu noi!

De 1 Decembrie Roma spune: Bessarabia è Romania!

Pensées & Perspectives

Cazul Anagnina la Antena 3

Președintele ass. Noua Dreaptă, av. Tudor Ionescu la emisiunea Sinteza Zilei de la Antena 3