A trăi cum vrem noi, nu cum vremurile vor

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil

Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război

Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.

Faceți dragoste și război!

E frumos ce e frumos, NU ceea ce place.

Limba robilor și limba stăpânilor

Stimulați de modelele de consum și de vanitate, care reprezintă negarea tuturor stereotipurilor culturale proprii, poporul și instituțiile (cel dinâi mai puțin, cele din urmă mai conștiente) se ofilesc să apară, în maniere și în lucruri, cât mai asemănători cu străinul anglo-american. Blestemul ascuns recită astfel: va avea cel mai mult fascin și considerație cine va asemăna cel mai mult cu străinul și cu comportamentale sale mintale. Ce maimuțe frumoase, cineva ar putea să spună.  De prea de multe ori ne apropiem de cultura străină, nu cu o curiozitate și o conștiențizare proprie a persoanei noastre, ci pentru bani și maimuțărie. Lumea adolescenților este cel mai bun exemplu de un astfel de mecanism, care certifică faptul că limba română este mai puțin importantă decât engleza, inclusiv pentru construirea de valori și a stilului de viață, precum și pentru a găsi un loc de muncă satisfăcător. A te lăuda cu termeni în limba engleză, în discuțiile obișnuite în limba română, este o palmă peste obraz bine antrenată pentru marea majoritate a interlocutorilor și motiv de vanitate. În acest fel cuvinte stupide devin importante, chiar dacă nu le înțelegem sensul, sau chiar știindu-l, socotind corespondentul românesc ca fiind banal și ne la modă, ne aflăm în situația de a trebui să învățăm un alt termen, cu totul diferit de realitatea noastră lingvistă, numai să ne simțim bine. Distanța enormă dintre limba engleză și limbile latine se observă peste tot. Limba engleză este limba excepțiilor, latina a declinațiilor și a individuării regulilor generale. Acestă situație aproape asimetrică de "înstrăinare reciprocă" face chiar mai dureroasă grefa engleză de pe trunchiul latin, care, pentru cei care încă păstrează un pic de ale culturii clasice, este, fără îndoială, o interferență lingvistică odioasă. În relațiile dintre cele două limbi observăm o opoziție clară: engleza limbă pragmatică și sintetică, puternic legată de vorbitul circumstanțial, româna detaliată, exegetica și colorată de perioade lungi. Mințile sărace de clasicism și de gândire abstractă par a fi mai predispuse decat celelalte la învățarea limbii engleze, poate că acest lucru este, de asemenea, ceea ce vrea piata internațională. Să luăm acum în considerație cele mai bune creiere din țară, cele care doresc să urce în societate, și cum în ziua de azi ele trebuie să știe limba engleză la perfecție și să petreacă o parte din viața lor în străinătate, pentru a trăi fenomenul în prima persoană. Mecanismul este subtil, pentru că pătrunde în tăcere toată realitatea socială, sustrăgând și selecteând cele mai bune minți. Iar aceste persoane, împinse să emeargă în societate cu mecanisme de recompensă, după sacrificiile individuale depuse pentru a învăța limba, devin mai târziu cei mai înrăiți apărători a propriilor sacrificii, privilegii și denigratori al neamului și al țării. Acesta este un aspect fondamental, care explică modul în care colonizatorul face ale sale cele mai bune forțe ale neamului, fară a pierde prea multe resurse, decât doar pentru a alimenta propaganda prin intermediul instituțiilor bine plătite exploatând ambițiile de îmbunătățire socială ale individului, în scopul de a transplanta în popor necesitatea de învățare a însăși limbii colonizatoare. De altfel, actuala clasă conducătoare  este cea mai coruptă și antipopulară, un pedagog multiplicator al viciului plutocrat, care a condus națiunea în prăpastia morală, intelectuală, lingvistică, socială și economică. Fiecare limbă este o resursă valoroasă și o viziune specifică a lumii tradiționale ca urmare a adaptării la un anumit mediu, climă,  teritoriu dar totodată este și un mijloc capabil să reproducă moduri de a fi, idei și atitudini. Așadar, cei care nu vor să fie robi al colonizării contemporane sunt obligați să se revolte împotriva dominației limbii engleze, având grijă și practicând-o pe a lor, deoarece, ca o dovadă la ceea ce s-a scris până aici, în fiecare epocă istorică și dimensiune geografică, robii învață întotdeauna limba stăpânilor. 

Complexitatea femeii așazise ”moderne”

Ele se definesc egale cu bărbații.

Dar vor să fie puse pe un piedistal ca niște prințese.

Ele se definesc eliberate.

Dar singura lor libertate este cea de a fi supuse dictatului patronului ca toți ceilalți.

Ele se definesc moderne.

Dar modernitatea le-a transformat în femei-obiect.

Ele nu vor să sufere nicio diferență din cauza sexului lor.

Dar nu încetează să o revendice.

Ele se definesc denigrate de istorie. 

Dar nu le-au cunoscut niciodată pe Ioana d'Arc, Catherine Ségurane, Isabella Catolic, sau Sainte Genevieve.

Ele revendică drepturile lor înapoi.

Dar niciodată nu au pierdut atât ca astăzi.

Ele ar dori mai multă putere în societate.

Dar ele deja o dețin, acela de a dărui viața sau nu.

Ea nu mai face distincție între ”feminină” și ”feministă”.

Dar bărbatul o va face mereu, el.

Ea a devenit ”modernă”.

Ea a devenit nefericită, deprimată, anorexică, anxioasă, supraevaluată / refăcută, iar puterea femeii s-a revelat astfel asupra bărbatului: el urmând aceeași cale.

Tradus de pe Belle et Rebelle