Eseu despre Duminică

Cine crede în inteligență, și numai în inteligență, nu va înțelege niciodată rostul zilei de Duminică. Iar omul modern nu înțelege, face din sărbătoare o îndatorire cetățenească.; dar nu o înțelege.

S-ar putea începe o critică a omului modern tocmai de aci: de la mediocritatea zilei sale de Duminică.  Și cum n-ar fi mediocră o zi pe care, în loc s-o lase îmbibată de toate înțelesurile și tainele ei, luminatul om de ieri și astăzi a „raționalizat-o”? 

În ordinea spirituală, inteligența goală nu depășește niciodată etica. În ordinea vieții, nu depășește igiena. Prin urmare ce sens are, pentru ea, Duminica? Unul igienic: după ce ai lucrat șase zile, te odihnești a șaptea zi. Te odihnești, nu faci altceva. 

Ce uimitor ni se pare să întâlnim în scrierile bisericești opsânda grea aruncată asupra celui ce nu „sfințește” ziua de Duminică! Fiindcă Biserica nu cere numai să nu lucrezi spre a te odihni. Cere să nu lucrezi fiindcă așa trebuie. Și o cere cu stășnicie. „Blestemat să fie acel om care va lucra de sâmbata seară până luni la răsăritul soarelui”, scrie acolo. 

Cât poate înțelege din blestemul aceasta inteligența? Aproape nimic. Cel mult va pretinde că omul neevoluat de la începuturile creștinismului și din religiile primitive avea nevoie să i se impună igiena; și să i se impună așa, pe cale de edict religios, căci altfel nu i se conforma. 

Dar lucrurile au alt tâlc, mai adânc cu mult de cum o dovedesc luminile simple ale minții. Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii.  Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine.  E ziua Domnului; adică ziua singutătății tale, a întoarcerii tale la izvor.

E atât de înstrăinat lumii omul contemporan, încât nu poate înțelege ziua a șaptea (de ce a șaptea și nu a cincea sau a noua - nu-i așa?) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i este lui nicidecum ziua  regăsirii; ci a unei pierderi de alt timp în lume.  A unei pierderi desfătătoare. E ziua „abandonului”. Șase zile omul slujește ceva: și trebuie să slujească într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligența, cu mușchii, cu voința ascuțită. Acum vine ceasul eliberării în distracție. Să ne dăruim, pasiv, jocului, căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz ca și într-altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie și nu trebuie, încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim, nu mai suntem. Începem de la și sfârșim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze. Blestemul e șomajul, ceea ce indică nivelul de „progres” uman atins de societatea actuală.

Că munca noastră nu e sfințită de nici un înăuntru; că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere și distracție, nu e oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e groaznic? Atunci la ce bun restul, dacă singurătatea nu e bună de nimic?

Articol preluat și adaptat din cartea ”Eseuri de Duminică” de Constantin Noica

Universul, prima „carte” a lui Dumnezeu

Cât despre creştinismul societăţilor industriale, şi mai ales al intelectualilor, el şi–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea în Evul Mediu. Aceasta nu înseamnă neapărat că în mediul urban creştinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar că sensibilitatea religioasă a populaţiilor urbane este mult sărăcită. [..]. Experienţa lor religioasă nu mai este „deschisă“ spre Cosmos, fiind una strict personală; mântuirea este o problemă între om şi Dumnezeul său; [..]. Cosmosul nu mai are însă nici un loc în relaţia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce înseamnă că Lumea nu mai este simţită, nici măcar de creştinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

Mircea Eliade, în Sacrul și Profanul.

A trăi cum vrem noi, nu cum vremurile vor

Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil

Oamenii se împart în două grupuri: primul, infinit de mare, cărui aparțin cei care se obosesc după lucrurile vulgare și comune, care parcurg doar străzi cunoscute și deja explorate da alții; al doilea, foarte mic, cui aparțin oamenii care atribuie o valoare extraordinară la ceea ce știu că trebuie să facă. Aceștia nu se mulțumesc decât doar cu gloria, respiră aerul secolului ce va urma care va trebui să cânte acțiunile lor și trăiesc aproape în eternitate! Sunt oameni asupra cărora o cale nouă exercită un farmec irezistibil.

Eva Peron

Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război

Este dragoste doar aceea a războinicului plin de vastitatea deșertului, și, în ambuscada din jurul puțurilor, cine își jetfește propria viață e doar amantul care a știut iubi, altfel oferta propriului corp nu e nici un sacrificiu nici un dar făcut cu dragoste. Deoarece, dacă cine luptă nu este un om dar un automaton și o mașină de distrugere, unde este așadar mărețea războinicului? Eu nu văd nimic altceva decât o muncă monstruoasă de insectă. Și dacă cel care își mângâie nevasta nu este decât o umilă bestie pe așternut, unde este deci mărețea dragostei? Nu cunosc nimic cu adevărat măreț decât în războinicul care depune armele și leagănă copilul, și în soțul care face război. Nu este vorba de a oscila de la un adevăr la altul, sau de un lucru valid doar pentru o anumită epocă. Ci de două adevăruri care nu au valoare decât împreună. Deoarece, ca războinic faci dragoste și ca amant faci război.

Antoine de Saint-Exupéry, tradus din Cittadella.

Ierarhie sau meritocrație?

 Întâlnim deseori, atât în Italia cât și în România, multe persoane nemulțumite, victemele unor ”nedreptăți”, premianți care nu și-au găsit locul apropriat pentru presupusele lor merite. ”Eu sunt un intelectual și am dreptul să vorbesc și să pretind, într-un fel sau altul, deoarece am fost premiat”, spun ei. Cum? Premiul, la universitate sau oriunde, îți dă drepturi? A fi bun și vrednic o dată te autorizează să ceri și să primești mereu? Dar e tocmai invers. Cine s-a dovedit bun o dată s-a calificat pentru o nouă sarcină, pentru o nouă responsabilitate, pentru o nouă datorie. Și atâta tot. Binențeles, e o morală aspră, aceasta a datoriei fără de capăt a celor buni și-a răsplătirii celor care n-au fost întodeauna buni. Dar aceasta-i morala creștină, tradițională, legionară, morala oricărei societăți sănătoase sufletește. Ne poate plăcea sau nu. Dar a fi bun înseamnă a înțelege cu adevărat că n-ai să fii niciodată îndeajuns de bun pentru ca să începi a primi în loc de-a continua să dai.[1] Aceasta-i diferența dintre meritocrația lumii moderne, liberal-democratică, și ierarhia tradițională, care etimologic înseamnă ”guvernul sacrului”. Gradul de sacrum facere, de sacrificiu, indică poziționarea organică a fiecăruia. Alții ar putea obiecta. Faptul că nu au existat mereu în România, sau în Italia, niște criterii obiective care să valorizeze persoanele este posibil. Dar chiar și acolo unde astfel de criterii există au loc întâmplător nedreptăți. La Sorbona, în Franța, nu ajunge decât cel care-a luat, la sfârșitul studiilor sale universitare, mențiunea très honorable. Înseamnă aceasta că nu sunt lăsați deoparte mulți dintre cei buni? Deci nu sunt crieteriile obiective care hotărăsc de buna întocmire profesională și morală a societății. Există și alte criterii, lăuntrice conștiinței, în baza cărora, nu locul la care ai ajuns îți califică valoarea, ci tensiunea morală la care trăiești. Iar a fi premiant, de prea de multe ori, înseamnă o destindere morală și o vinovată ieșire din lupta cu sine.