Reproşuri I.

Articol preluat de Blog Noua Dreaptă

Mi s-a reproşat în diferite rânduri cum că naţionalismul meu în situaţia mea de imigrant într-o ţară străină ar fi contradictoriu, paradoxal chiar. Probabil există impresia asta pentru că de obicei naţionaliştii sunt cei care se împotrivesc cel mai mult imigraţiei iar o altă ipoteză ar fi faptul că un adevărat naţionalist rămâne în ţara sa.

Mai întâi despre primul punct.

Într-adevăr, şi eu, sunt împotriva imigraţiei şi o zic tocmai din postura de imigrant, ceea ce ar trebui să pună pe gânduri. Consider că există o mare diferenţă între a fi împotriva fenomenului imigraţiei şi a fi împotriva imigrantului ca individ. Pare banal dar mulţi confundă perspectivele astea două. Un imigrant e o victimă a sistemului, care împins de necesităţile economice, sociale sau politice este constrâns să-şi găsească alt loc decât cel natural în care s-a născut. Ca atare imigrantul e rupt de propria cultură, de lanţul generaţional al neamului său, de contactul cu pământul care i-a dat suflarea. El răspunde indirect chemării din partea unei mâini invizibile care-l împinge să-şi părăsească ţara pentru a merge acolo unde este nevoie de el ca forţă de muncă ieftină atras de mirajul bunastarii materiale. Imigrantul e de două ori victimă. O dată când e nevoit să plece, a doua când odată ajuns în ţara străină trebui să devină cea ce de fapt nu e, să se modeleze noului context. El nu va putea să exprime propria sa esenţă culturală pentru că contextul nu e cel natural în care aceasta să se dezvolte.

Fenomenul imigraţiei, pe de altă parte, pune în pericol existeţa însăşi a poporului gazda minând coeziunea sa culturală şi etnică. "Naţiunea e expresia culturii, cultura e expresia natiunii" scria în operele sale profesorul A.C. Cuza. O comunitate minoritară de imigranţi, fiind purtătoarea unei viziuni culturale specifice ei, prin definiţie va pune în discuţie anumite tradiţii, anumite reguli, etc care filtrate prin viziunea lor ar putea părea "ciudate".

Deci e fenomenul imigraţiei problema, nu imigrantul în sine. Nu poţi considera imigrantul ca pericol pentru unitatea etno-culturală a poporului tău atât timp cât el în primul rând e victima care e supusă asimilării şi riscului să-şi piardă identitatea. Nu cred că există imigranţi, cu rare ecepţii poate, care nu s-ar întoarce la ei în patrie dacă ar avea o viaţă decentă.

În concluzie, nu cred că e paradoxal faptul de a fi naţionalist într-o ţară străină pentru că eu ca şi italianul care devine instrăinat în propria sa ţară suntem victimile unui sistem global bazat excluziv pe logica libertăţii de mişcare a marfei şi a forţei de muncă. Ca atare naţionalismul nostru nu doar vrea să însemne o împotrivire (în micul nostru) a acestei logici globale de raportare la realitate dar ne induce şi la un respect reciproc încât ambii avem aceeaşi scară de valori într-o lume care ne este opusul.

Despre al doilea punct voi scrie în articolul următor.