Astăzi în plină criză economică, când cuțitul a ajuns deja la os, putem observa mai mult decât oricând adevăratele tresături ale societății progresiste care ne înconjoară. Aceste observații nu pleacă de la considerații conspiraționiste a priori ci de la o analiză limpidă a evoluțiilor socio-economice și politice, care, asemenea unui jucător de sah ce analizează mișcarile adversarului pe tablă, ne indică direcția spre care ne îndreptăm.
Așadar, putem constata cum noul obiectiv al clasei neo-dominante este cel de a realiza un expropriu de dimensiuni epocale, al nenumăratului din ultimele două secole, de această dată împotriva muncitorilor din fabrici și a claselor de mijloc fii ai statului asistențial. Un obiectiv ne-economic de prim plan este însă cel de a transforma omul într-un precar pe viață sau într-un exclus. Urmează crearea de valoare aproape exclusiv pe bază de acționariat și financiară. Mai în profunzime, pe plan demografic, ecologic și ambiental, obiectivul este cel de a reduce în numere o umanitate care depășește cu mult suveranele exigențe neocapitaliste. Fenomenul cel mai preocupant însă este autoinvinuirea victemelor, indusă de sistem, care are din păcare un mare succes, înhibând reacții de masă în fața exproprierii suferite și favorizând auto-suprimarea celor care se află în situații dificile. Problemele sistemice și colective sunt asumate astfel ca un eșec individual.
Efectele proceselor descrise tind să trasforme omul-muncitor în mașină producătoare, fără un centru, epuizat și lipsit de orice siguranță a zilei de mâine. Aceste caracteristici a muncii erau tipice activității sclavului din antichitate. Nu este cazual că în latină ”suferința” se exprimă prin cuvântul labor care astăzi, în forma sa actualizată în limba italiană de ”lavoro”, indică munca modernă a unui muncitor din fabrică. Curios este că însuși cuvântul ”muncă” de derivație slavonă exprima originar tot conceptul de suferință. Poate părea bizar dar lucrurile nu au fost mereu așa. Înăinte de 1789 munca artizanilor se exprima prin cuvântul ”operă” și era rezultatul unui raport aproape tată-fiu între meșter și discepol care învăța tehnica dar și valorile morale și religioase. În opera ultimată artizanul de odată se oglindea și devenea nemuritor. Astăzi ne putem da seama cum prin ”muncă” nu se mai înțelege o activitatea creatoare care se transmite mai departe și prin cărui produs final omul continuă să trăiască, ci indică, ca spirit și modalitate, producție în serie, anonimat, stres, suferință, cam ceea ce caracteriza, repet, sclavul în antichitate. Mai nou, acum se adaugă și precariatul.
La nivel de societate, merită menționată, concepția muncii ca un simplu pretext pentru un salariu desprinzându-se de orice utilitate pentru comunitate.
În acest context putem realiza actulitatea exemplului legionar prin așa zisa ”economie legionară”. Aceasta își propusese prin crearea unei rețele economice paralele, substragerea terenului subversiunii, readucerea codului creștin în activitățile comerciale dar și salvarea propriilor militanți de la grijile și amenințările cotidiane din partea sistemului. În așa fel oricare act economic devine și un act politic: banul se reîntoarce, de la funcția sa actuală de scop, la cea de mijloc iar munca pe lângă faptul de a-și recâștiga valoarea sa originală prin care omul își obține demnitatea, redevine o oportunitate de a așeza în fiecare zi o cărămidă pentru mărețea propriului neam, altfel spus, pentru generațiile viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu