Cine nu are neam nu are nici Dumnezeu

Și cine nu are neam, nu are nici Dumnezeu! Să fiți siguri că toți dintre acei care încetează să-și înțeleagă propriul neam și își pierd propriile legături cu el, pierd imediat, în aceași măsură, și credința strămoșilor și devin ori atei, ori indiferenți.

Fedor Dostoevskij - Demonii

Un samurai al Occidentului

În fața defaimării la care este supus Dominique Venner, al cărui gest a fost pictat de televiziunile democratice spălătoare de creiere, ca fiind mișcat de frustrarea față de recenta lege care legalizează căsătoriile homosexuale, este important să se aducă în atenție, pentru par condicio, scrisoarea care a scris-o el însuși pentru a explica gestul său. O scrisoare dictată de dragoste față de propria țară și de propriul neam, și nicidecum de un întunecos ferment de ură, cum sistemul încearcă să ne convingă. Fără îndoială Dominique Venner, având o concepție sacră a vieții, era da un opozant al unei legi care transformă căsătoria tradițională într-o parodie modernă, ale cărei consecințe merg cu mult mai încolo de o simplă legalizare a unui proces în act, dar transformarea sa într-un simplu activist anti-gay care nu reușea să depășească grija sodomiților este de o nerușinare cumplită, o intenție clară de a demoniza, de a dizinforma și în ultima instanță de a arunca noroi asupra unui sacrificiu lucid, voluntar, luminos. Gestul său amintește de cel al scriitorului Yukio Mishima, din 25 noiembrie 1970, care și-a luat viața prin ritualul seppuku pentru onoarea Japoniei, țara sa.

 ”Alors que tant d’hommes se font les esclaves de leur vie, mon geste incarne une éthique de la volonté”. Dominique Venner

Scrisoarea lui Dominique Venner

“Sunt sănătos trupeşte şi spiritual şi sunt copleşit de iubire pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Iubesc viaţa, şi nu aştept nimic de dincolo, înafară de perpetuarea rasei şi a sufletului meu.

Totuşi, în seara acestei vieţi, eu mă simt nevoit să reacţionez cît timp mai am puteri, în faţa pericolelor imense ce stau în faţa patriei mele franceze şi europene. Cred că este necesar să mă sacrific pentru a rupe somnul letargic care ne copleşeşte. În semn de protest, eu îmi ofer ceea ce-mi rămîne din această viaţă. Aleg un loc de o înaltă simbolistică – Catedrala “Notre Dame” din Paris, pe care o respect şi o admir şi care a fost edificată de geniile înaintaşilor mei.

În timp ce atîţia oameni se transformă în sclavi ai propriilor interese, gestul meu vine să aducă un exemplu de voinţă. Îmi dau moartea cu intenţia de a trezi conştiinţele adormite. Eu vin să protestez contra acestui mare pericol. Eu protestez contra acestei otrăvi sufleteşti şi contra patimilor individuale, care vin să distrugă valorile noastre identitare – inclusiv familia, soclu intim al civilizaţiei noastre multimilenare.  În timp ce apăr identitatea tuturor popoarelor la ele acasă, mă răscol de asemenea împotriva crimei care vizează înlocuirea populațiilor noastre.

Discursul dominanat din ziua de azi, nu iese din ambiguităţile sale toxice, şi europenii vor suferi consecinţele. Poporul nostru deţine o memorie proprie, pe baza căreia noi trebuie să ridicăm viitoarea noastră renaştere, o renaştere în opoziție cu metafizica nelimitatului – sursă nefastă a tuturor derivatelor moderne.

Îmi cer de pe acum iertare de la toţi cei care vor suferi din urma morţii mele. Îmi cer iertare de la soţia mea, de la copii mei, de la nepoţii mei precum şi de la prietenii mei. Dar, odată fiind trecut şocul morţii mele, sunt sigur că atît unii, cît şi alţii vor înţelege sensul gestului meu, iar frica se va transforma în demnitate. Le doresc puteri celor de mai sus, pentru a rezista. Ei vor găsi în scrierile mele recente prevestirea gestului meu.

Ruinele progresiștilor

Astăzi în plină criză economică, când cuțitul a ajuns deja la os, putem observa mai mult decât oricând adevăratele tresături ale societății progresiste care ne înconjoară. Aceste observații  nu pleacă de la considerații conspiraționiste a priori ci de la o analiză limpidă a evoluțiilor socio-economice și politice, care, asemenea unui jucător de sah ce analizează mișcarile adversarului pe tablă, ne indică direcția spre care ne îndreptăm.

Așadar, putem constata cum noul obiectiv al clasei neo-dominante este cel de a realiza un expropriu de dimensiuni epocale, al nenumăratului din ultimele două secole,  de această dată împotriva muncitorilor din fabrici și a claselor de mijloc fii ai statului asistențial. Un obiectiv ne-economic de prim plan este însă cel de a transforma omul într-un precar pe viață sau într-un exclus. Urmează crearea de valoare aproape exclusiv  pe bază de acționariat și financiară. Mai în profunzime, pe plan demografic, ecologic și ambiental, obiectivul este cel de a reduce în numere o umanitate care depășește cu mult suveranele exigențe neocapitaliste. Fenomenul cel mai preocupant însă este autoinvinuirea victemelor, indusă de sistem, care are din păcare un mare succes, înhibând reacții de masă în fața exproprierii suferite și favorizând auto-suprimarea celor care se află în situații dificile. Problemele sistemice și colective sunt asumate astfel ca un eșec individual.

Efectele proceselor descrise tind să trasforme omul-muncitor în mașină producătoare, fără un centru, epuizat și lipsit de orice siguranță a zilei de mâine. Aceste caracteristici a muncii erau tipice activității sclavului din antichitate. Nu este cazual că în latină ”suferința” se exprimă prin cuvântul labor care astăzi, în forma sa actualizată în limba italiană de ”lavoro”, indică munca modernă a unui muncitor din fabrică. Curios este că însuși cuvântul ”muncă” de derivație slavonă exprima originar tot conceptul de suferință. Poate părea bizar dar lucrurile nu au fost mereu așa. Înăinte de 1789 munca artizanilor se exprima prin cuvântul ”operă” și era rezultatul unui raport aproape tată-fiu între meșter și discepol care învăța tehnica dar și valorile morale și religioase. În opera ultimată artizanul de odată se oglindea și devenea nemuritor. Astăzi ne putem da seama cum prin ”muncă” nu se mai înțelege o activitatea creatoare care se transmite mai departe și prin cărui produs final omul continuă să trăiască, ci indică, ca spirit și modalitate, producție în serie, anonimat, stres, suferință, cam ceea ce caracteriza, repet, sclavul în antichitate. Mai nou, acum se adaugă și precariatul.

La nivel de societate, merită menționată, concepția muncii ca un simplu pretext pentru un salariu desprinzându-se de orice utilitate pentru comunitate.

În  acest context putem realiza actulitatea exemplului legionar prin așa zisa ”economie legionară”. Aceasta își propusese prin crearea unei rețele economice paralele, substragerea terenului subversiunii, readucerea codului creștin în activitățile comerciale dar și salvarea propriilor militanți de la grijile și amenințările cotidiane din partea sistemului.  În așa fel oricare act economic devine și un act politic: banul se reîntoarce, de la funcția sa actuală de scop, la cea de mijloc iar munca pe lângă faptul de a-și recâștiga valoarea sa originală prin care omul își obține demnitatea, redevine o oportunitate de a așeza în fiecare zi o cărămidă pentru mărețea propriului neam, altfel spus, pentru generațiile viitoare.

Vremuri noi, aceași tranșee

Tradiția nu este trecutul.

Tradiția nu are de a face cu trecutul

nici mai mult nici mai puțin decât are de a face

cu prezentul sau cu viitorul. Se situează dincolo de timp.

Nu se referă la ceea ce este antic,

la ceea ce este în spatele nostru:

ci la ceea ce este permanent, la ceea ce se află ”înlăuntrul nostru”.

Nu este opusul invovației,

ci cadrul în care trebuiesc să se desfășoare

inovațiile pentru a fi simnificative și durabile”

Alain de Benoist 

Les femmes que nous aimons

Pro vita

via NDIt

Să te păstrezi în tine însuţi şi nu să te împrăştii împrejur

Struţul aleargă mai iute decît cel mai iute cal, dar şi el îşi ascunde totuşi capul greu în lutul greu: la fel şi omul, care încă nu poate să zboare.Grele-i sunt lui pămîntul şi viaţa: e tocmai ce vrea spiritul împovărării! Dar cine vrea să-ajungă uşor şi să devină pasăre, acela trebuie să se iubească pe sine însuşi; iată ce vă-nvăţ. Fireşte, nu cu-o dragoste de om bolnav şi ofticos: căci la aceştia pute chiar și dragostea de sine! A te iubi pe tine însuţi — aceasta este-nvăţătura mea — cu dragoste puternică şi sănătoasă:încît să te păstrezi în tine însuţi şi nu să te împrăştii împrejur. Această-mprăştiere împrejur îşi zice „dragoste de-aproapele": cu-acest cuvînt am fost minţiţi şi păcăliţi pînă acuma cel mai bine şi mai ales de către cei pe care-o-ntreagă lume nu poate să-i sufere. Într-adevăr, a învăţa să te iubeşti pe tine însuţi nu-i o poruncă pentru azi sau mîine. Ci maicurînd e arta cea mai fină şi mai vicleană dintre toate artele, artă supremă care cere răbdarea cea mai prelungită.

Cei mulţumiţi de totul şi de toate, cei care vor să guste din toate, nu dovedesc un gust prea bun! Eu cinstesc doar limba şi stomacul care ştiu alege şi respinge, care au învăţat să spună „Eu" şi „Da" şi „Nu".Să mesteci şi să mistui tot — acesta e un fel de-a fi porcin! Să zbieri întruna doar DA — aceasta-nvaţă toţi măgarii, şi cei asemenea cu ei în duh! 

Fragmente din Așa grăit-a Zarathustra - Friedrich Nietzsche

Hristos a înviat!

Soldați români pe frontul de est

Migrația a existat mereu, dar..

[..] Numai vieţuitoarele para-umane părăsesc o regiune atunci când nu-şi mai găsesc hrana acolo. Omul, în schimb, sfinţeşte locul! 

Gheorghiță Geană

2766 ab Urbe condita

În ziua de azi este ceva comun a te raporta la Roma ca la un simplu oraș turistic ale cărei ruine și monumente nu reprezintă nimic altceva decât o ocazie pentru a fi imortalizat în poze în timp ce te afli în vacanță. Complice de această atitudine eronată, dincolo de superficialitatea persoanelor, prea ocupate  pentru a privi peste contingențe  și viața cotidiană, aceiași istorici contemporani care, fideli cum sunt scientismului, pretind să ne învețe ceea ce de fapt transcende abordarea empirică. Uite-i atunci atribuind mărețea de odată a Romei imperiale norocului sau atrenamentelor militare fără a mai recunoaște motivațiile spirituale profunde și idea universală întruchipate în ea.

În anticul Imper roman ei văd doar vastitatea teritorială nu Idea care domina acest pământ. Ei privesc spre trecut pentru speculațiile intelectuale în sine și pentru potențialul utilitarist în prezent, posibil comercial, în vreme ce pe noi ne înteresează timpul ce s-a scurs doar atât timp cât vedem în el reflexul eternității. După cum scrie Plutarh, Roma ”nu ar fi putut deveni o astfel de putere dacă nu ar fi avut, într-un fel, origine divină, în așa fel în cât să ofere înăintea ochilor celorlalți, ceva de măreț și de inexplicabil”.

În mod diferit față de actuala Uniune europeană, întemeiată pe idea materială a interdipendenței economice dintre popoare și pe ideologia individualismului absolut al cărei manifest este declarația drepturilor omului, Roma imperială a încarnat spiritualitatea arzătoare și virilă purtătoare de lumină reprezentată de valori precum Ordine, Eroism, Virilitate, Voință, Ierarhie, Aristocrație și Imper. Roma, înăinte de a câștiga micul militar război sfânt își propusese să câștige Marele război sfânt forjând un model de om și de Stat întemeiate pe principii de ordin superior precum Onoarea și Fidelitatea. ”Roma era fondată pe cuvântul dat” (Rutilio Sermonti).

La fel cum un atlet, deși poate avea mușchii cei mai definiți posibili, nu va învinge niciodată dacă în sinea lui nu arde înăinte de toate de o voință pozitivă, virilă și sănătoasă de autodepășire, așa și belicoasele legiuni romane ar fi servit la puțin fără un ideal Sacru a priori care să le inspire și de care să se facă mesageri în campaniile lor.

Pe 21 aprilie se sărbătorește întemeierea Romei de către Romulus, o ocazie în plus pentru a medita asupra la ceea ce a însemnat Roma, ”forță formatoare a realității ce se dezvăluie în fapte, evenimente,  și instituții care astfel asumă un simnificat simbolic” Julius Evola. 

Tradiție și subversiune

Epoca modernă și-a asumat în mod clar și radical sarcina de-a distruge simbolic și efectiv cultura tradițională minând din temelii instituțiile sale fondamentale precum Biserica, Familia și Statul care sunt purtătoarele, la rândul lor, a acelor principii imutabile și veșnice care au caracterizat incontestabil până azi istoria omului pe pământ în diferitele sale forme.[1]

Începând cu Renașterea a început să-și facă apariția pentru prima oară acea lume a Subversiunii care mai târziu va reuși, prin Revoluția franceză, să se legitimeze în istorie impunându-și non-valorile drept dogme. Astfel, anul 1789 a devenit pragul între civilizația tradițională, bazată pe principii eterne, și cea modernă care relativizează totul la proporții puramente umane „liberânduse” de orice principiu de ordin superior.[2]

În sfera politică această derivă de a reconduce totul la măsura omului, considerat ca un scop în sine, a dus la o coborâre continuă, scăriță după scăriță, până la sistemul cel mai inferior posibil, cel al satisfacerii exclusive al nevoilor materiale, dând naștere astfel democrației socialiste și celei liberal-capitaliste.

În opera sa, Jahre der Entsheidung (Anii deciziei), Spengler critică cele două sisteme politice pentru tendința lor de a sacrifica orice resursă spirituală sau culturală de care omul dispune pentru bunăstarea materială fără limite, ”viața este organizată exclusiv pe latura economică” iar  ”voința de putere faustiană este transformată din creștere organică în mecanizare fără suflet”.[3]

În primul caz, încercarea comuniștilor de a răsturna scara valorială tradițională a fost implementată, pentru așa spune, la „lumina zilei”. Ordinea socialistă era impusă forțos fără consens, ceea ce cu toții cunoșteau, bisericile erau dărâmate la vederea tuturor iar opozanții arestați și reeducați  prin constrângere.

Constrângerea însă este ca o grămadă de pietre alineate și toate la fel, care nu vor da niciodată viață la nimic. A constrânge înseamnă a întemnița ceea ce poartă intrinsec posibilitatea unei eliberări.[6]

Democrația liberal-capitalistă, care s-a dezvoltat și perfecționat mai întâi în USA, va fi cea care mai cu tenacitate va reuși să propăvăduiască ideile subversive illuministe minând orice concepție sacră al existenței printr-un nou savoir faire. În mod diferit față de tovarășii comuniști, americanii vor reuși prin ceea ce este denumită soft power să monopolizeze dimensiunea culturală împărtășind cu ceilalți, de această dată de bunăvoie, ideile, „valorile” și obiectivele lor.[4] Astfel ateismul distrugător de biserici, internaționalismul distrugător de neamuri și materialismul distrugător de familii, odată respinse pentru că erau impuse, astăzi, sub forma lor actualizată de „laicism”, multiculturalism și consumism, sunt acceptate de marea majoritate.

Partidele comuniste propagandau deschis lupta de clasă pentru a destabiliza din interior Statele, inflăcărând muncitorii din toate țările la rebeliune prin greve care deseori sfârșeu în conflicte de stradă. Mizeria claselor de jos era bine strumentalizată pentru a ataca Biserica, si deci principiul reprezentat de ea, Dumnezeu, trasformând cuvintele biblice ”nu vă adunați comori pe pământ ci în cer” într-o justificare a sărăciei și a exploarării construită de clasele dominante. Astfel ateismul și internaționalismul luptei de clasă își propuneau să distrugă Biserica, Statul și implicit familia, principalul pilastru al ordinii patriarhale tradiționale.

Produsele celei de a doua revoluție industrială, democrația de masă, producția de masă și comunicarea de masă, vor reuși să plasmeze printr-un adevărat proces de inginierie socială imaginariul colectiv și, în același timp, să rupă firul intergenerațional de transmisie al înțelepciunii tradiționale.[5] Așadar, saltul de calitatea desăvârșit de americani constă nu a constrânge, ci a converti ceea ce în definitivă înseamnă a cuceri, nelăsând de această dată spațiu unei eventuale eliberări deoarece omul a aderat „singur” iar în sistemul liberal-democrat, formal el este deja „liber” pentru că așa scrie în Constituție. Problema însă este că mai mult decât niciodată războiul are astăzi un caracter eminamente duhovnicesc pe când dimensiunea spirituală este din ce în ce mai marginalizată din sfera publica devenind un simplu fapt privat.  Laicismul democrației liberal-capitaliste, asemenea democrației socialiste, ignoră un adevăr esențial: libertatea exterioară nu mai are valoare dacă sufletul omului este robit de nevoile lumeşti. Și cum se poate elibera un popor când îi lipsește orice riferiment sacru? Dacă nu există nimic deasupra ta nu poți primi nimic, decât de la tine însuți. Dar ce-ai putea primi de la o oglindă goală?

Violența și constrângerea sunt de această dată excepția și nu regula în tactica de subversiune. Desigur nu pentru că s-ar crede cu fermitate în declarațiile abstracte ale drepturilor omului, care chiar și ele sunt antitradiționale, ci pentru că au înțeles un lucru esențial: inamicul reprezintă aceași formă care te obligă să te formezi din interior și care te transformă. De exemplu, marea este inamicul corabiei deoarece este gata să o înghită dar ea este în același timp și cea care în decursul generațiilor a sculptat corpul navei dându-i forma actuală întemeind-o și înfrumusețind-o. Fără inamici nu se poate avea nici formă și nici dimensiune. De aceea sistemul nu întreprinde nicio luptă în câmp deschis ci doar bătălii subtile, invizibile, care să nu întărească opozanții dându-le un inamic vizibil contra cui să se „sculpteze”. 

Colonialismul american funcționează după acest principiu.  El nu este un colonialism de tip teritorial care necesită utilizarea de trupe pentru anexări prin forță și constrângere a altor teritorii, ci este, un colonialism atipic care se propăvăduiește prin controlul imaginației colective, folosindu-se în principal de industria de divertisment (cinema, muzică, videojocuri,..). Un exemplu îl reprezintă copiii care de mici toți vor să fie cowboy deoarece indienii, conform imaginației colective impusă,  sunt cei răi. De fapt indienii reprezintă unul dintre acele genociduri de seria b despre care sistemul preferă să nu se prea vorbească.

Copiii sunt miza noului război invizibil între tradiție și subversiune. Dacă păriții acestora și-au însușit normele morale și sistemul de valori, care servesc drept criteriu de discriminare a binelui de rău, într-o societate care încă nu era supusă tehnologiilor informaționale, când relațiile interumane erau încă primare, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Acum este foarte greu să ne imaginăm ce capacitate de selecție vor avea generațiile care nu vor mai cunoaște lumea dinaintea apariției rețelei globale. Astăzi, prin controlul educației și prin cultura de masă se încearcă reducerea autorității părinților împiedicând în acest fel eforturile acestora de a-și crește copiii ca membri ai culturii lor. S-ar putea spune că agenții culturii subversiunii îi „răpesc” pe copii de lângă părinții lor și din cadrul culturii tradiționale, tot așa cum turcii din perioada Imperiului Otoman îi luau cu silă pe băieții popoarelor creștine pentru a-i transforma în războinici ai imperiului – ienicerii.[7]

Se pare că lumea construită în atâția ani de bătălii, de lacrimi și de suferință a fost deja condamnată să se termine aici. Dar noi cei care refuzăm această condiție să nu ne lăsăm infectați de noua maladie democratică.

---

[1] Deși se face referire la noțiunea de Stat, acesta nu trebuie înțeles în versiunea sa modernă, încât Stat modern, ci ca acea entitate de organizație organică a unei comunități naționale. Statul încât simbol al puterii temporale a unui neam. Din punct de vedere politic Regatul reprezinta entitatea statala cea mai perfecta fiind el simbolul unei ierarhii care are in varf pe Dumenezeu.

[2] René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni Mediterranee, Roma, 2010, pg. 107

[3] David Ellwood, Una sfida per la modernità, Carocci editore, Roma, 2012, pg. 95

[4] Ivi, pg. 17

[5] Ivi, pg. 55

[6] Antoine de Saint Exupéry, Cittadella, Edizioni Borla, Roma, 199, pg. 214

[7] Mihai Cristea, Cultura desfrâului a ieșit să vă vâneze copiii, în Familia Ortodoxă, nr.2, 2010, pg. 37

Maratonă cu iz moldovenesc

Articol scris pentru Gazeta Basarabiei

Cu ocazia celei de-a 20-a ediţii a Maratonei din Roma, 17 martie 2013 s-a revelat o zi în care îmbinarea sportului cu cultura a reuşit să fascineze şi totodată să adune în capitala italiană zeci de mii de persoane din toate colţurile lumii, într-un spirit internaţional care confirmă apelativul Romei de „buricul pământului”. Printre evenimentele culturale ale zilei, cel mai important a fost Festivalul Internaţional de Folclor, la care au participat peste treizeci de naţionalităţi din toată lumea, cu respectivele dansuri tradiţionale şi de la care, binenţeles, nu putea lipsi Republica Moldova. Folclorul românesc, reprezentat de asociaţia „Dacia”, împreună cu ansamblul „Arţăraş” condus de dna Lidia Bolfosu, a uimit sutele de spectatori prezenţi în Piaţa Venezia prin jocul „Şapte paşi”, un dans iute însoţit de strigături sub forma unui dialog dintre băieţi şi fete, la care s-a adăugat mai apoi şi „Hora”, culegând aplauzele mulţimii şi al concetăţenilor amestecaţi printre spectatori. În ciuda elogiilor primite din partea persoanelor prezente la eveniment, care nu pot decât să aducă bucurie ansamblului, ca dovadă a unei exhibiţii reuşite, membrii grupului ţin să sublinieze că adevăratele roade ale evenimentului nu au fost aplauzele, ci mai degrabă coeziunea şi conştiinţa, obţinute în urma sacrificiilor de la repetiţiile săptămânale, care au permis închegarea relaţiilor între tinerii români într-o epocă care, pe zi ce trece, îi vrea tot mai înstrăinaţi de proprii strămoşi. Directorul artistic al ansamblului, dna Bolfosu,  profesoară de dansuri populare în patrie, şi-a exprimat aprecierea faţă de acest grup de tineri entuziaşti care i-au transmit senzaţii de bucurie trăite altădată doar acasă şi i-a invitat pe toţi cei ce doresc să contribuie la acest magnific proiect al tradiţiei şi spiritualităţii vii să se facă înainte.